We Fell in Love in London

Right, so London. My parents dragged me here, of course. "Culture, Oliver, you need culture!" Blah, blah, blah. Honestly I figured it'd be all grey and dull, like some of those old documentaries Dad watches. But I gotta admit, even I, that I practically scream "I'm too cool for this," found a few things that weren't a complete waste of my time.

First off, the train ride was agony. Two hours stuck in a carriage with my parents gibbering about Buckingham Palace and the Tower of London. I just wanted to plug in my headphones and vibe to cool songs, but no, "family time" or whatever. I know this sounds so depressive, but don't worry, I'm not that kind of guy. When we finally rolled into Euston, I was half asleep and fully annoyed.

But then, stepping out of the tube station in Denmark Hill... okay, fine, it was actually kind of wild. All those flashing lights, the massive screens, the sheer number of people all rushing around like headless chickens. It was like Blackpool, but on a thousand energy drinks. Still, nothing I haven't seen before. Just bigger I guess.

We did the whole tourist circuit. Buckingham Palace? Yeah, it's big. Saw some guards in those ridiculous hats. Didn't salute me, which was a clear oversight on their part. The Tower of London was slightly more interesting, I'll give it that. All the talk of beheadings and torture? Edgy. Not that I was impressed, but it certainly beat looking at another painting of some dead duke.

The real highlight though, was when we got some downtime. I managed to ditch my parents for an hour, telling them I needed to "explore independently," which is code for "find a place with decent Wi-Fi and fewer old people." I ended up near Covent Garden, and it was actually buzzing. Street performers doing magic tricks, people singing opera, the whole thing. I even saw this one guy juggling flaming torches. Pretty standard stuff, but he had good aim. I even bought a ridiculously overpriced iced coffee just to feel like I was part of the scene.

And the fashion? Not bad, for London. Some people actually had a clue. I spotted a few decent trainers and some jackets that weren't completely hideous. It was refreshing after seeing all the drab outfits my parents picked out.

So yeah, London. It wasn't the total snoozefest I predicted. There were moments, fleeting as they were, when even my highly sophisticated, discerning taste found something vaguely tolerable. But don't tell my parents I said that. They'd never let me live it down.

Chapter 2: East Dulwich Sainsbury's

Right so after all that "culture" and "sightseeing," we finally made it back to the house we'd rented in Camberwell. Honestly it was pretty decent- far better than I'd expected my parents to pick, all spacious and with a garden, even. I was looking forward to some actual downtime, maybe find a comfy sofa and just zone out on my phone.

But just as I was about to claim my spot, Dad pipes up, "Oliver, darling, we're off to Sainsbury's in East Dulwich! We thought we'd take the double-decker- proper London experience eh?" My mum, of course, chirped in with something equally enthusiastic about "local produce." My eyes probably rolled so hard they almost got stuck. A bus? To a supermarket? When we had perfectly good food delivered to our place back home? I politely, but firmly declined. There was no way I was spending another minute of my precious London trip crammed onto public transport just to watch them argue over organic kale.

So they went, all excited about their "adventure." And just like that, I was all alone. The house was quiet, almost eerily so after the constant chatter of the city. For a second, I just stood there, phone in hand, feeling a bit… aimless. Then, an idea sparked. Alone, right? No parents to drone on about historical facts or tell me to "look up, Oliver, look at the architecture!"?

I slipped my phone into my pocket, grabbed my jacket, and headed out. No real plan, just a vague urge to explore. I wandered down the treelined streets of Camberwell, noticing the little shops and cafes I'd missed when stuck with my parents. It was a different vibe entirely- less touristy, more authentic. Just like I want it to be. I even saw some actual Londoners just living their lives, not gawking at Big Ben and saying "oh woah! Big Ben!".

I ended up cutting through a park, kicking at some stray leaves, and just enjoying the feeling of being completely unbothered. I walked for a while, letting my feet take me wherever they wanted. It was actually… freeing. No schedule, no expectations, just me and the city. And for once, my piercing blue eyes weren't rolling- they were actually looking.

Chapter 3: Elephant & Castle

After wandering around for a bit, I somehow ended up near Elephant and Castle Station. And Elephant Park. Funny name, Elephant. It's a proper maze down there, all concrete and those weird orange seats. I checked Citymapper, like any self-respecting person on holiday would, to figure out how to get to Jubilee Gardens (I thought it would be interesting).

Apparently, the 68 bus was my best bet. So I found the right stop and waited, trying to look nonchalant while secretly hoping it wouldn't take forever. Double-decker, of course. You can't come to London and not ride a double-decker. 

Chapter 4: Chloe

The bus finally headed to a stop, and I climbed aboard heading straight for the top deck  naturally, so I can sightsee. But as I scanned the seats my expectations of seeing proper Londoners- you know, stylish young people, maybe some actual punks- were immediately dashed. It was packed but not with who I'd imagined. The entire upper deck seemed to be filled with what looked like loud ass Spaniards chattering away in a language I barely understood, and some Indians. Not exactly the edgy independent vibe I was going for. I plugged in my headphones, trying to drown out the noise, feeling a fresh wave of boredom wash over me. This was hardly the epic solo adventure I’d envisioned.

The bus trundled along, past more grey buildings and endless traffic, my reflection in the window showing my own eyes staring back looking absolutely unamused. I was practically counting down the seconds until my stop.

The bus slowed and hissed to a halt near Jubilee Gardens. I yanked out my headphones, eager to escape. But in my haste, I misjudged the last step of the stairs. My foot caught and...and I stumbled, almost face-planting onto the pavement. Please don't laugh, it usually doesn't happen. I flailed, arms windmilling, managing to just about catch myself, probably looking like a complete idiot.

As I regained my balance, slightly mortified, my eyes darted up. And there she was. Standing right there, a few feet away, was a girl, maybe my age. She had wavy brown hair that fell past her shoulders and blue eyes just like mine, wide with a mixture of amusement and something else. She'd definitely seen my spectacular trip. My cheeks felt a familiar flush, and for the first time since leaving the house, I wasn't bored.

My face felt hot, a full-blown blush probably painting my cheeks a rather unflattering shade of red. "Euh, you huge ass idiot, Oliver." I muttered under my breath. Of all the ways to make an entrance, face-planting off a bus was not exactly my style.

Just as I was mentally kicking myself the girl started walking towards me. She had this confident, almost bored, look about her, her eyes scanning me up and down. "Wanna help you?" she drawled, a slight, almost imperceptible chuckle escaping her lips. Her tone was dripping with the kind of cool arrogance I usually reserved for myself, as some people say. I don't think this is true anyway. This was going to be interesting.

"I'm fine," I said, trying to sound as unbothered as humanly possible, even though my ankle was still throbbing a little and I felt like an absolute tool. I adjusted my jacket, attempting to regain some semblance of dignity.

She just smirked, a small, knowing upturn of her lips. "Sure you are. Looked like you were trying to reinvent the dismount." Her eyes, almost unnervingly similar to my own, sparkled with that same amused arrogance. It was frustratingly familiar.

I finally managed to stand straight, shoving my hands into my pockets. "Hillarious," I deadpanned. "I've just mastered the art of urban parkour, you wouldn't understand."

She actually let out a short, sharp laugh then, a surprisingly clear sound. "Urban parkour? Right. Well, if you're done with your… performance… where are you headed?" She gestured vaguely towards the London Eye, which loomed impressively in the distance.

I hesitated. My plan had been to just wander, but now, with this unexpected girl, a new possibility opened up. "Jubilee Gardens," I said, trying to sound casual. "Just checking it out."

Her smirk returned. "Fancy that. So am I. Small world, or just clumsy people?" She raised an eyebrow, challenging me. It was clear she wasn't going to let my bus stumble go.

I narrowed my eyes. "Neither. Just excellent taste in destinations."

She chuckled again, then finally started walking towards the entrance of Jubilee Gardens, her wavy brown hair bouncing slightly. "Come on then, 'urban parkour' master. Don't want to miss all the gardens, heh." The sarcasm in her voice was thick, but for some reason, it didn't annoy me as much as it should have.

I hesitated for only a second, then followed her. My solo adventure had taken an unexpected, and potentially far more interesting turn.

We walked into Jubilee Gardens, the London Eye towering over us, and the air buzzing with tourists and the distant murmur of the Thames. She led the way, obviously having been there before, while I surveyed the scene, trying to look unimpressed but secretly thinking it was pretty decent.

"So, what's the grand plan, 'checking it out'?" she asked, stopping in front of one of those coin-operated telescope viewers that point at the Houses of Parliament.

"Just… observe," I said, trying to sound profound. My eyes, however, landed on the telescope. "Though, I suppose a closer look might be… illuminating."

She raised an eyebrow. "Got any coins, Mr. Urban Parkour?"

I patted my pockets. Of course, my parents had given me plenty of cash, but mostly for "emergencies" and "sensible meals," not for touristy gadgets. "Uh, no small change actually."

She rolled her eyes with a theatrical sigh then to my surprise, pulled out a shiny pound coin. "Typical. Here," she said, practically flicking it at me. "Don't say I never help a fellow… tourist."

I caught it deftly- at least that part of my coordination was still intact. I slipped the coin into the slot and heard the clunk. I tried then to adjust the focus. But no matter how much I fiddled with the dial, all I could see was a blurry patch of grey.

"What even is this?" I grumbled, pulling back. "It's completely out of focus. Total rip-off."

She peered over my shoulder, then let out a snort of laughter. "Idiot. You're looking through the wrong end."

My blood ran cold. The wrong end? I quickly looked at the viewfinder then at my own face. Sure enough I'd been peering into the larger, outwardfacing lens, while the tiny eyepiece was barely visible on the side. My cheeks flushed crimson, even deeper than after the bus incident.

"Oh," I managed, feeling like the biggest fool in London. This is the worst medal I could receive. 

She was practically doubled over with silent laughter, her wavy brown hair shaking. "Figures. The 'highly sophisticated taste' can't even operate a basic telescope." I said to myself. But I said inside my mind, so no one could hear me. She straightened up, wiping a tear from her eye. "Here, let the expert show you." She deftly leaned in, placed her eye to the correct eyepiece, and within seconds, she was perfectly focused on Big Ben. "See? Not so hard when you're not a complete pillock."

I just stood there, mortified, but somehow, even more questioning. She handed me the eyepiece, her blue eyes still sparkling with amusement. "Your turn, big shot." And for the first time in a while, I actually felt myself genuinely grin.

Chapter 5: Realisation

Chloe just grinned and started walking, weaving through the lingering tourists. I followed, a quick glance at my buzzing phone showing a message. From Mum. I knew I was done. I totally forgot that I had to return home before Mum and Dad would've, so they never knew what I did. I ignored it. "Organic kale" could wait. This was suddenly way more interesting.

We walked for a bit, Chloe leading me through some backstreets I never would've found on my own. She was telling me about some crazy street art she'd seen in Shoreditch when she suddenly stopped, turning to face me.

"So," she said, her head tilted slightly, "what's a lone wolf like you doing out here anyway? Ditching your parents perhaps?" Her blue eyes, so annoyingly perceptive seemed to pierce right through me.

My face felt a little warm. I wasn't used to being called out so directly. "Why not?" I mumbled, trying to play it cool. "Just... exploring. You know." I gave a nonchalant shrug, trying to dismiss the blush I could feel creeping up my neck. "Needed a break from the usual."

She just chuckled, that same arrogant, amused sound. "Right. 'A break.' You're on holiday and now all alone. Funny but whatever..." She didn't push it, though, which I appreciated.

As we continued walking the sky started to turn a deep, bruised purple, the buildings along the Thames beginning to light up. The air was getting cooler, and the buzz of the city shifted, becoming softer, more atmospheric. Before I knew it, we were standing on London Bridge, the iconic towers of Tower Bridge glowing orange in the distance. The view was incredible, the river stretching out beneath us like a dark, winding ribbon strung with glittering jewels. It was proper postcard stuff, but seeing it with the city coming alive in the evening, and not with my parents droning on about how we should take a family picture here made it feel different. Better.

And don't even think about making fun of me. This isn't some sappy rom-com, okay? I didn't fall in love. Not of a fool to fall in love with random girls. Seriously. It was just a day. A really long, unexpectedly not-boring day. So, wipe that smirk off your face. I can see you doubting on me.

The sky had turned completely black, dotted with the first spots of stars, and the city lights below us on London Bridge glittered like scattered diamonds. The air was colder now, with a faint dampness that hinted at the river. Most of the tourists had melted away heading back to their hotels or whatever it is tourists do when the sun goes down. It was just us, a few lingering couples, and the rumble of the occasional car crossing the bridge.

"Well," Chloe said, zipping up her jacket, "this has been an experience." She looked at me, her blue eyes reflecting the distant glow of the city. There was a pause, and for the first time all day, that confident, almost sarcastic edge in her voice seemed to soften slightly.

I shoved my hands deeper into my pockets, feeling the chill. "Yeah," I muttered. "Definitely not boring."

We just stood there for a moment, the silence surprisingly comfortable after hours of non-stop banter. But then the reality hit. My phone had stopped buzzing ages ago, meaning my parents were probably already tucked into their rental house in Camberwell, possibly wondering if I’d been abducted by aliens or something. Or maybe called the police... "A blond blue-eyed boy from Kingston-Upon-Thames, tourist in Greater London dissapiered!".. And Chloe… well I had no idea what her plan was.

"So," I finally ventured, the words feeling a bit clunky in the quiet. "What now? Everyone's pretty much gone home."

Chloe sighed a small puff of white in the cold air. She looked around, then back at me, a small unsureness in her expression. "Yeah," she said. "No idea. We just… don't really know what to do."

Chapter 6: Talk at the moon glim

My half-smile, which had been stuck on my face for way too long, vanished the moment Chloe said, "gone home." That word just hung there, freezing the air. It was a cold slap reminding me about my parents, their rental house, and going back to my actual, boring home. My face probably went white as a ghost, because a shiver ran through me that had nothing to do with the chilly night. Home. Euhh.

"Euhh," I mumbled, trying to quickly change the subject. "So, that hot chocolate place? Is it far?"

Chloe wasn't buying it. She looked around, her playful mood suddenly gone, replaced by a serious face. Her eyes narrowed as she checked out the dark parts of the bridge. "Look, Oliver, we really need to go back. It's late. And honestly, this area... it can get a bit rough after dark. Lots of people around, some not so friendly. You know, migrants, sometimes they hang around, looking for trouble. Stabbings. It's not where you want to be alone at night."

She stopped, looking right at me. "Seriously, where are you from? What county?"

Her words hit me like a bucket of icy water. "Rough... migrants... looking for trouble." My tough-guy act crumbled a bit. I mean, I'm arrogant, not dumb. The idea of actually getting into danger, especially at night, was definitely not in my amazing solo plan. And then her question – "What county?" – just made everything awkward. It was like she was trying to figure me out, or worse, judge me.

"Please," I scoffed, trying to sound cool, even though I could feel my face losing all colour. "I've been in tougher spots than this." Total lie. The riskiest place I'd ever been was probably a messy bus stop back home. "And why do you care where I'm from?" I added, crossing my arms, trying to get back in charge of the conversation.

She just stared at me, her eyes unwavering "Okay, Mr. Clever. It's obvious that you've never been to London...it's not smart to be hanging around here when it gets proper dark, especially if you're not from London. People get stabbed you know. I'm not some paranoid though, but it's practised over here quite often." The bluntness of her statement, and the fact that she clearly wasn't going to let me off the hook about my origins, made me internally groan.

"Fine," I conceded, my voice barely above a mumble. "I'm from... Kingston upon Thames. Happy now? That's in Zone 6"

Chloe nodded slowly, a slight frown creasing her brow. She took a deep breath, scanning the bridge again. "Okay look. My place isn't far from here. It's not exactly a five-star hotel, but it's safe. We should just go there." Her voice was firm, leaving no room for argument. "No point in being stupid."

"My place it is, then," I mumbled, still a bit miffed about being called out on being a pillock with a telescope and then grilled about my origins. But the truth was, her talk of sketchy areas and stabbings had actually made my stomach do a little flip.

We walked off the bridge and found a bus stop, but the illuminated timetable was grim reading. Buses at this hour were as rare as a quiet moment with my parents. The wind picked up, swirling crisp packets and making me shiver.

"So," Chloe said, breaking the silence, her hands shoved deep into her pockets. "Where are you actually staying? Not far from here?

I hesitated. Telling her about the nice house in Camberwell felt a bit lame, especially after my whole "I'm just exploring" act. "Uh a rental," I mumbled. "In Camberwell. It's... fine."

She snorted. "Camberwell?! That's like ages from here. What, did your folks just drop you off and tell you to 'find yourself'?" There was that annoying knowing tone again.

"Something like that," I said, trying to sound nonchalant. "They went to Sainsbury's in East Dulwich. On a double decker. Honestly." I actually shuddered. "I just... needed a break."

Chloe’s expression softened, a genuine smile replacing her usual smirk. "Tell me about it. My parents are worse. They're actually at a conference here. Some boring architecture thing. I just came along because they promised to take me to one of those fancy West End shows I like, but then they got all bogged down with their 'networking' and just basically left me all by myself." She rolled her eyes. "So I've been just… wandering. Until I nearly got collected by a human bowling ball off a bus."

I actually laughed then, a genuine unforced laugh. "Hey! That was urban parkour, remember?" The wind whipped her hair around her face as she laughed too and for a moment, the awkwardness dissolved, replaced by a comfortable understanding. We were both just kids, dumped in London by our well meaning, incredibly annoying parents, trying to make the best of it. And right now, the best of it involved waiting for a bus that probably wasn't coming, on a cold London night, with a girl who'd seen me at my most pathetic.

Chapter 7: Where the hell are we?

A faint glow finally appeared down the street- a double decker bus, like a big, red beacon in the night. We practically threw ourselves onto it, scampering up the stairs to the top deck. It was almost empty thankfully, just the hum of the engine and the swaying of the seats. I slumped down by the window, the warmth of the bus a welcome relief from the cold.

I tried to act cool, gazing out at the blur of streetlights, but my mind was replaying the last few hours. My parents' organic kale mission, me ditching them, the telescope incident, Chloe's unnerving ability to see right through me, and then her sudden concern about dodgy areas. It was wayyy to much And now, I was on a random bus, heading to a part of London I didn't know, with a girl I'd met only a few hours ago, all because I didn't want to go home.

Chloe, who had been quiet for a bit, suddenly turned to me, her eyes wide. "Wait," she said, a hint of genuine panic in her voice. "This isn't good. I thought we were going towards..." She trailed off, looking out the window, a frown deepening on her face. "This is... this is really wrong. This bus is going in the completely opposite direction from my place."

A cold dread spread through me. We both looked at each other, the same terrifying realization dawning. We were proper screwed.

"What the fu...?" I panicked.

The bus finally pulled over, hissing its brakes, and we got off. The silence that enveloped us was immediate and unsettling. There were no bright shops, no distant hum of traffic, no lingering people. Just rows and row of silent, dark houses of flats, their windows like empty eyes staring out at us. The streetlights here were sparse, casting long eerie shadows.

"Okay," Chloe said, her voice small and a bad contrast to her earlier confidence. She pulled out her phone, the screen lighting her pale face. "My phone... it's dead. And the map isn't loading properly out here. This isn't familiar at all."

My own phone battery was dwindling rapidly. Oh those damn headphones! We were in some kind of residential void, a weird zone where every house looked the same and the streets twisted confusingly into the darkness. There was literally no one else around. We were officially, undeniably, hopelessly lost.

Chapter 8: Stargazing

The chill of the night was settling in and a sudden wave of weariness washed over me. "Lost," I repeated chuckling, the word sounding ridiculous in the overwhelming silence of this suburban labyrinth. Chloe just stared at her dimming phone screen, her face a mask of frustration. 

Then for no good reason at all I let out a snort. A small involuntary puff of air that quickly escalated into a full blown chuckle. The sheer stupidity of the situation- me, utterly lost in a silent London suburb with a girl I'd met hours ago- was suddenly hillarious and funny.

Chloe looked up with her expression slowly shifting from panic to confusion then unexpectedly, to a reluctant smile. "What?" she asked, but a giggle escaped her lips.

"My parents," I gasped, doubling over slightly, the laughter bubbling up uncontrollably. "They're prolly back at the house... Mum, prolly fretting over the organic kale, Dad trying to figure out if I've been abducted by aliens, or worse, joined a youth gang in Peckham.." The image of their panicked faces, contrasting with our utterly pathetic predicament, was too much.

Chloe cracked up then a loud clear laugh that echoed in the quiet street. "Oh God, mine are probably still trying to network at that dull conference! They'll think I'm 'getting an early night' or 'reflecting quietly on the architecture'!"

Still laughing, we sank onto a patch of cold, damp grass by the pavement, pulling our knees up to our chests. The initial panic was gone, replaced by a strange, almost giddy exhaustion. The absurdity of it all, the utter defiance of our carefully constructed cool exteriors, was suddenly liberating. We were lost, probably going to freeze, and definitely in for it when we eventually found our way back, but for a few minutes, huddled on that grass, the thought of our parents' reactions was just ridiculously, hilariously, funny.

Our laughter died down, replaced by the chilling reality of the situation. The wind picked up, a real bite to it now, and the dampness of the grass started to seep through my jeans. The thought of my parents' panic, which had been so funny moments ago, now felt heavy. They'd actually be worried. And I was completely useless right now.

"Okay, this isn't funny anymore," Chloe said, her voice tight, a nervous edge to it that hadn't been there before. She shivered, hugging her knees tighter. "My phone's dead. Completely. And I don't even know what bus we were on half the time."

I pulled out my own phone, the screen stubbornly black. "Mine too. Fantastic. So, what, we just... sleep on someone's lawn? Or try to find a police station?" The words sounded pathetic even to me.

Chapter 9: Woof

Suddenly a loud sharp bark cut the silence. We both jumped, startled, our heads whipping around. The sound came from somewhere down the street, followed by another, closer this time, and then the distinct jingle of dog tags.

"Did you hear that?" Chloe whispered, her eyes wide, scanning the darkness. "Please tell me that's not what I think it is."

Before I could answer, a shadow detached itself from the gloom at the end of the street. It was huge, moving with a low, menacing growl that made the hair on my arms stand up. It wasn't just a dog; it was a massive, hulking rottweiler, off its leash, its eyes glinting in the faint streetlight.

"Oh for God's sake," I muttered, my voice barely a squeak. My heart was pounding. This was not urban parkour. This was genuinely terrifying.

The dog let out another guttural growl, then started to move, not running, but stalking towards us, its head low, a menacing silhouette against the dim streetlights.

"Run!" Chloe hissed, scrambling to her feet. "Now, Oliver, run!"

We veered sharply around a corner, hoping to lose the beast, the growls echoing ominously behind us.

Suddenly a blinding flash of headlights erupted from the cross-street. A roar of an engine filled the night as a car, seemingly out of nowhere, screeched around the bend. My eyes widened in terror. We were directly in its path.

"Look out!" I yelled, shoving Chloe forward with all my might, simultaneously yanking myself back. Time seemed to slow. I saw the glint of the car's grille, the frantic spin of its tires on the concrete . For a split second I was sure this was it- being hit by a car in some random London suburb, all because of an unleashed dog.

Then with a bone jarring thud and a sickening squeal of tires, the car swerved violently, missing us by what felt like mere inches. It fishtailed for a horrifying moment before the driver, a man with a horrified expression, wrestled it back under control. The rottweiler, startled by the sudden noise and light, let out a confused whine and veered off into a garden.

We stood there panting, our chests heaving adrenaline coursing through every vein. The sheer terror of being nearly flattened had eclipsed even the fear of the dog. My legs felt like jelly, and my hands were shaking uncontrollably. Chloe was rigid beside me staring at the receding taillights of the car, then back at the empty street.

"Oh my God," she whispered, her voice barely audible, a ragged gasp. "Oh my God, we almost... we almost just died."

All I could do was nod like an idiot gulping in air, the image of those headlights burning behind my eyelids. This wasn't just "not boring" anymore. This was really really scary. And you know, I'm not getting scared easily.

Chapter 10: It's night-night time

"Right," I managed, forcing the word out trying to inject some of my usual arrogance back into my voice. "Well, that was... close. See? Told you I'd been in sketchier situations." Actually I lied. It was a pathetic attempt to regain some shred of my cool facade but it felt important to say it. To pretend I wasn't completely terrified. We'd just faced a huge ass dog and a near head-on collision. My London trip was certainly turning out to be more "memorable" than I'd ever wanted.

But the bravado was a thin veil. As we started walking again, slowly, cautiously, every shadow seemed to hold a threat. The quiet of the street, which had been eerie before, now felt truly sinister. My eyes darted around, searching for movement, for danger. 

Then up ahead a figure emerged from the gloom. He was walking slowly, pulling a luggage bag behind him. He wasn't a threat. He was just... a guy. But my mind already frayed immediately went to the worst case scenario. Was he one of the "migrants" Chloe had mentioned? Was he "looking for trouble"?

My muscles tensed, ready to bolt again. Chloe must have sensed it, because she subtly shifted closer to me. The man stopped a few feet away, his face illuminated by the distant streetlights. He looked tired, confused.

"Beg your pardon," he said, his voice quiet, with a foreign accent I couldn't quite place. "Can you tell me... where is Monument Station?"

Chloe and I exchanged a bewildered glance. Monument Station? I'd never heard of it. I was in bloody London since a few days ago. My mind, still buzzing with adrenaline and fear, couldn't even process the question properly.

"Uh... no," I stammered, my voice sounding incredibly young and uncertain. "Sorry, mate. No idea." I continued.

"We... we don't know this area at all," she added.

The man sighed and nodded faintly, My blood ran cold when he stopped dissapiering. He reappared. The same man, who had been walking away suddenly stopped. Slowly he turned around, the dim streetlights glinting off something in his hand. It was just a phone, I realised, but in my heightened state of paranoia, it looked like a weapon. He took a few steps back towards us, his eyes, previously tired, now sharp and fixed.

"And who are you two?" he asked, his voice still quiet, but with an unsettling edge.

I don't know why, maybe it was the sheer absurdity of the situation—lost, almost run over, being threatened by a man asking for Monument Station—but a tiny nervous giggle escaped my lips. It started small, then morphed into a low, almost uncontrollable chuckle. It was a pathetic, fear induced laugh, completely inappropriate for the situation.

The man's eyes narrowed. "You find this funny?" he growled. "You find me funny, giggling children?" His voice dropped, becoming a low, menacing rumble. "You'll see what happens to kids who taunt me."

He took another step and that's when I saw it properly. Not a phone. It was a syringe glinting sickly.

"What the fuck!?" I stammered trying to back away, but my feet felt stuck to the pavement. Chloe let out a small gasp beside me.

He moved fast, way faster than he looked. Before I could even react, he lunged. A sharp stinging prick in my arm, just above the elbow. I cried out, more from shock than pain, and stumbled back. My vision blurred. The streetlights stretched into blurry streaks. My head felt heavy, like it was filled with cotton.

Then he moved to Chloe. I saw her try to pull away but he grabbed her arm. Another quick horrible jab. She let out a choked sound.

The world started to spin. The man's face, a distorted blur, was the last thing I saw before everything went black.

The next thing I knew, I was waking up. Not gradually, but with a jolt, like someone had flicked a switch. My head throbbed, a dull ache behind my eyes. The first thing I noticed was the smell – stale air, a hint of something metallic.

I blinked, trying to clear my blurry vision. I was lying on a thin mattress on the floor. The room was small, lit by a single, bare bulb hanging from the ceiling. The walls were plain, concrete, and there were no windows. Just a solid metal door on the far side.

Beside me, I heard a groan. I turned my head, wincing at the sudden movement. Chloe. She was stirring, pushing herself up on her elbows, her wavy brown hair a mess around her face. Her blue eyes, usually so sharp were dazed and confused.

Chapter 11: Grigore

We looked at each other.

My head was throbbing, a dull ache behind my eyes. The last thing I remembered was that prick in the arm, then everything just… went out. Now I was lying on a thin mattress, in a small, windowless room with concrete walls and a single bare bulb. Beside me, Chloe groaned, stirring to life, her eyes dazed.

"What... what happened?" she mumbled, pushing herself up on her elbows. Her hair was a mess.

"Some guy," I croaked, my throat dry. "He... he used a syringe." The memory was fuzzy, but the fear was sharp and cold.

We looked at each other, the same terrifying question hanging in the air. Where were we? And what the hell was going on? 

"My head feels like it's full of sand," she whispered, rubbing her temples. "And I can't... I can't feel my phone anywhere."

I checked my own pockets. Empty. My phone, my wallet, everything was gone.

"They took everything," I said, my voice barely a whisper. "Our phones, our stuff."

"This isn't good, Oliver. This is really not good." She looked around the grim room, her gaze lingering on the solid metal door. "We're trapped."

Chloe pushed herself up against the cold concrete wall, her face pale under the harsh light of the bare bulb. "Trapped," she repeated, the word sounding hollow in the small room. "What do we even do?"

My mind was racing, trying to find an escape route, a plan, anything. But there was nothing. No windows, no obvious weaknesses in the metal door. Just concrete, a thin mattress, and the terrifying silence. The bravado, the arrogance, all of it was gone, replaced by a cold knot of dread in my stomach.

"I don't know," I admitted, the words tasting like ash. My usual quick comebacks, my sarcastic replies, felt completely useless here. We were just two dumb kids who’d gotten lost and stumbled into something way over our heads.

Chloe hugged her knees to her chest.

"My parents are going to freak out," she whispered. "They'll probably call the police, but how would they even find us here?"

"Mine too," I muttered, picturing my mum's horrified face, my dad's impotent rage. They'd gone to Sainsbury's for organic kale, and I'd ended up... here. The irony wasn't even a little bit funny anymore.

A sharp click echoed from outside the metal door. We both froze, our eyes locked on the door, our breathing shallow. The sound of footsteps, heavy and deliberate, grew louder, then stopped right outside our room. The silence that followed was deafening, stretching out, each second feeling like an eternity.

Then, the ominous scrape of a key in the lock.

The metallic scrape of the key in the lock was impossibly loud in the small, silent room. Chloe let out a tiny, choked whimper beside me, her eyes wide with terror. This was it. Whatever "this" was.

The heavy door creaked open, just a sliver at first, revealing nothing but darkness beyond. My breath hitched. Then, it swung fully inward with a low groan, revealing a figure silhouetted against a dimly lit hallway. It wasn't the man with the syringe. This person was much taller, broader, a towering shadow. I couldn't make out any features, just a large, imposing presence.

A low guttural voice, heavy with an accent I couldn't place, rumbled into the room. "Awake, are we? Good."

The figure stepped forward, and I saw a glimpse of a uniform – dark, almost military-looking. He wasn't smiling. He wasn't looking angry, either. Just...

Just... big. He was wearing dark, almost military-looking clothes, and he filled the doorway. His face was in shadow, but I could feel his eyes on us.

A low, guttural voice, heavy with an accent I couldn't place, rumbled into the room. "Awake, are we? Good." He didn't sound angry or even particularly interested. Just impatient.

He stepped fully into the room, and the door swung shut behind him with a soft thud. No lock clicking. I noticed that immediately. He wasn't bothered about us trying to escape, which was a chilling thought. As he moved into the dim light of the bare bulb, I could see his features better. He had a stern face, clean-shaven, with sharp eyes that seemed to miss nothing. He wasn't the man with the syringe.

He glanced at Chloe, then at me, then back at Chloe. "Right. The girl. And the boy who thinks he's invisible." I frowned. What did he mean by that? 

He walked slowly, deliberately, towards the mattress, making me instinctively flinch back. He wasn't carrying anything. No weapons, no papers, just his large, imposing self.

"My name is Grigore," he said, his voice flat, devoid of any warmth. "And you two are in a bit of a pickle." He paused, letting that sink in. "Your parents are looking for you. Or, they will be. Very soon. You caused quite a stir."

Chloe found her voice, though it was still a little shaky. "Where are we? What do you want?"

Grigore's eyes flickered to her, then back to me. "Where you are is irrelevant right now. What I want... is information. And cooperation. And what happens next, depends entirely on that." He leaned against the concrete wall, arms crossed, watching us with an unnerving stillness. "So. Let's start with who you are. And why you were wandering around London at night."

I opened my mouth to speak, but Chloe cut me off. "We were just... out. It's not illegal to walk around." Her voice was still shaky, but there was a flicker of her usual defiance.

Grigore’s gaze sharpened, fixing on her. "No, it is not illegal to walk. But it is foolish to wander in certain areas. And to end up here... that suggests more than just wandering." He paused, his eyes sweeping over both of us again. "So, you are from where? Your names? And why were you put to sleep?"

The last question hit me. "Put to sleep?" I blurted out, a fresh wave of nausea rising in my stomach. The syringe. It hadn't been to harm us, but to... incapacitate us. That almost felt worse.

"Yes, put to sleep," Grigore confirmed, his voice flat. "It is a precaution. You will answer my questions. And I will know if you lie." He took another step closer, his shadow falling over us. "Start with the names. Then tell me everything about how you came to be near London Bridge tonight." His eyes, cold and unwavering, bore into mine. This wasn't a casual chat. This was an interrogation.

Chloe looked at me, a silent plea in her eyes. I took a deep breath, trying to steady my racing heart. No point in being difficult, not with a guy like this.

"Oliver," I said, my voice surprisingly steady. "Oliver Miller..." 

Grigore's gaze flickered to Chloe, who nodded grimly. "Chloe Davies," she said.

He pulled out a small, sleek tablet from an inside pocket of his uniform. His fingers moved quickly over the screen, typing something. "Now, tell me. Why were you near here? And why were you alone?" His eyes still fixed on us, left no doubt that he expected the truth.

Chapter 12: Chair

His eyes were completely devoid of expression, like he was looking through us not at us. He didn't answer. He just stood there still holding that creepy syringe.

Then without a word, he turned and walked out of the room. The heavy metal door swung shut with a dull thud. We heard the distinct click of a lock. He was gone.

My heart hammered against my ribs. Chloe stared at the door. "He just left?"

"Yeah," I giggled, my voice raw afterwards. "And he locked us in." 

And the guy with the needle was definitely not some friendly London official. He was something else. 

I scrambled up but my legs were still a bit wobbly and yanked at the metal door handle. It was solid, unmoving. "Bloody!" I kicked the door, a pathetic thud against the unyielding metal.

Chloe was looking in the room lime a desperate. Her eyes landed on the only other thing in the room besides the thin mattress: a rickety wooden chair in the corner. It looked old and flimsy, but it was something.

"The chair," I guessed. "Maybe we can break the lock, or... or make enough noise to get someone's attention!"

She didn't need to be told twice. I grabbed the chair, its worn wood feeling surprisingly light in my hands. It was pathetic, really, two kids in a concrete box about to ram a flimsy chair against a solid metal door. But what else were we going to do? Wait for the syringe guy to come back?

"Ready?" She muttered, positioning the chair.

I nodded.

With a shared grunt we lifted the chair and swung it, slamming the legs into the metal door with a surprisingly loud crash! The chair jolted, the wood creaking, but the door didn't even budge. We hit it again. And again. The chair began to splinter, but the door remained stubbornly shut. We were making noise, a lot of it, but no one was coming. Just the echo of our desperate efforts in the silent, cold room.

We hit the door again and again, the chair splintering, our arms aching. Just as we thought it was useless, there was a sharp crack from the lock, and the door lurched inward with a groan of tortured metal.

"It worked!" Chloe gasped, her eyes wide.

"Go, go, go!" I yelled, ignoring her and shoving the now broken chair aside. We burst out of the room, into a dimly lit, narrow hallway. It was exactly like the one the syringe man had come from, made of the same cold concrete. We didn't waste a second, just ran, our footsteps echoing loudly in the silence.

We ran like mad, our lungs burning, like in those badly animated memes or Looney Tunes- You know, you watched that when you were 10- turning corners, not knowing where we were going, just desperate to get out. My legs were screaming, my vision blurring, and then—thud. My foot caught on something invisible in the dim light, and I went sprawling, hitting the hard floor with a painful smack.

"Ugh, are you serious?!" Chloe skidded to a halt beside me, looking down. Then, to my utter disbelief, a small chuckle escaped her. "Really? Again? It's like your signature move, isn't it? First the bus, now a random hallway. You're gonna make tripping famous."

I rolled my eyes and giggled. 

We hit the door again and again, the chair splintering, our arms aching. Just as we thought it was useless, there was a sharp crack from the lock, and the door lurched inward with a groan of tortured metal.

"It worked!" Chloe gasped, her eyes wide.

"Go, go, go!" I yelled, shoving the now-broken chair aside. We burst out of the room, into a dimly lit, narrow hallway. It was exactly like the one the syringe man had come from, made of the same cold concrete. We didn't waste a second, just ran, our footsteps echoing loudly in the silence.

We ran like mad, our lungs burning, turning corners, not knowing where we were going, just desperate to get out. My legs were screaming, my vision blurring, and then—thud. My foot caught on something invisible in the dim light, and I went sprawling, hitting the hard floor with a painful smack.

"Ugh, are you serious?!" Chloe skidded to a halt beside me, looking down. Then, to my utter disbelief, a small chuckle escaped her. "Really? Again? It's like your signature move, isn't it? First the bus, now a random hallway. You're gonna make tripping famous."

I was about to snap back, to tell her it was an accident (again) but then she looked past me down the corridor we'd just come from, towards an archway of light. Her eyes widened, not with fear this time, but with recognition.

"Wait a minute," she said, her voice dropping. "I know this place. This is... this is Soho."

I pushed myself up, wincing. "Soho? How the hell did we end up in Soho?" My head was still fuzzy and the last thing I remembered was a random residential street near London Bridge.

Chloe was already scrambling to her feet, her usual arrogant confidence flooding back, mixed with a healthy dose of relief. "No idea, but thank God. Come on, let's get out of here. We can get a bus from here."

She practically dragged me out of the building and then we were on a bustling street even at this late hour. Neon lights, late-night cafes, the distinct hum of people and traffic. It was a jarring shift from the silent, terrifying concrete box.

We quickly found a bus stop, relief flooding through me when I saw the recognizable route numbers. "Right," Chloe said, pulling out her almost-dead phone again, trying to get a signal. "Okay, we need a bus to Camberwell. Let's just get out of here before anything else completely insane happens."

Chapter 13: Evening Double Decker

The bus rumbled on. I watched the city lights blur by, a dull ache in my knee where I’d stacked it, but mostly just a profound sense of relief. We were out.

Chloe was in the seat next to me, her head leaning against the window, watching the world go by. The fear had drained from her face leaving her looking tired.

We didn't talk much on the ride. There wasn't much to say, not after nearly being run over and then well, whatever the hell had just happened in that concrete room. The bus was mostly empty now, the top deck ours.

There was this strange quiet between us with the hum of the bus engine filling the space. It felt like we'd known each other for years not just a chaotic evening.

I looked at her, really looked at her. Her brown hair, a bit messy from the night's adventures, her blue eyes reflecting the distant streetlights. She looked up at me, and that flicker of something new was there again. Something that wasn't just defiance or amusement.

I didn't think about it. Didn't overthink it. I usually take decisions after thinking about them. Maybe..my hand just sort of reached out finding her...neck... her skin was cool. Her gaze didn't waver. And then I leaned in.

Yes I did!

Her lips were soft. It was quick, just a brush, a tentative press. No fireworks, no dramatic music. Just a quiet real moment on a quiet London bus, swaying slightly as it pulled away from a stop. When I pulled back, her eyes were still fixed on mine and a little blush on her cheeks. And mine probably too..maybe.

The bus hissed to a stop, the doors opening for our actual stop. We walked off into the quiet Camberwell night. We didn't really have a plan, just the overwhelming need to not be out in the dark anymore.

"So," I mumbled, feeling oddly awkward now that we were off the bus and back on solid ground. The cold air felt sharper.

Chloe looked around, then surprisingly, started leading the way. "Which one's your place?" she asked already heading down a familiar street. "Let's just get you there. My parents will probably be looking for me soon too."

We walked in comfortable silence until we reached the gate of the house I was staying in. I felt so good before. Fullfilled, thankful. It looked warm, inviting. Normal.

"Well," I said, my voice a little rougher than I intended. "This is it." I hesitated. Because I couldn't just let her disappear. "Look, um... your TikTok?" I was feeling like a desperate idiot but I really needed to know. "Like, so I can... y'know. See if you survived the night. And... whatever." My cheeks felt warm, I knew I was blus-

Chloe looked at me, smiling. She seemed to hesitate for a second. "My TikTok?" she repeated. 

I waited.

"Fine," she said, telling me her username. "Just don't make fun of my holiday pics," she said sarcastically.

"Right," I mumbled, trying to act casual, as if I wasn't just frantically saving her details. "See you around, maybe."

"Yeah. See you, Oliver."

Then she turned and walked off into the darkness, leaving me standing there, the taste of her lips still lingering, and the weirdest, most intense day of my life finally, truly over. Maybe. 

Actually, not really. More was about to come. I had to knock on the door, then explain to my parents where the hell I was, who kidnapped me, how I got home, and what just happened. Of course I wouldn't have included Chloe in my very very long story. 

Chapter 14: Knock-knock and Police

But the moment she vanished into the gloom, my triumphant swagger started to deflate. Because then came the real challenge: facing the parental units.

I sauntered, well, limped actually, up to the front door, trying to look like I'd just been out for a perfectly normal, entirely un-kidnapping-and-near-death-experience sort of evening. My eyes usually radiating an almost supernatural coolness, probably held a hint of apprehension. I reached for the doorbell, that familiar sense of impending doom settling in. You know, the kind you get just before a pop quiz you haven't revised for only worse.

I pressed the bell. Once. Twice. Waited. Nothing. Not a peep. No indignant cries of "Oliver! Where on earth have you been?" No frantic shuffling inside. Just... silence.

I frowned. What was this? Some new parental tactic? The silent treatment, but taken to an extreme art form? I knocked. A firm, confident rap. Then another, louder. Still nothing. The house, which had felt so inviting just moments ago, now felt oddly cold, inert. Like a giant, brick-built enigma wrapped in a mystery.

My mind, usually so adept at conjuring up witty comebacks, started to conjure up far less appealing scenarios. Had they gone out again? Left me a note? Or worse... had they already informed the authorities of my disappearance, setting off a chain of events that would undoubtedly lead to a most embarrassing public spectacle? The thought made my cheeks flush, even in the cool night air.

This was perplexing. One moment, a frantic "where are you?" text, the next, absolute radio silence. It was almost as if the house itself was holding its breath, refusing to acknowledge my presence. And honestly, for a chap of my undeniable brilliance, being ignored by a mere dwelling was insulting.

And that's when a new, rather alarming thought decided to saunter into my brain, uninvited, like a particularly unwelcome relative. This wasn't just silence. This was utter, complete, baffling silence. No lights on upstairs. No distant murmur of the telly. It was as if the place had simply... ceased to exist. Or, more likely, ceased to contain anyone.

I tried the door handle. Locked, naturally. My parents, despite their occasional bouts of monumental idiocy, rarely left the house unlocked. Unless, of course, they’d forgotten in their frantic scramble to find the perfect organic kale. A small, desperate hope, but a hope nonetheless.

My phone, that miraculous device that had, mere minutes ago, provided Chloe's digital contact information, was suddenly a dead weight in my hand. No signal. Not even a glimmer. Just a black screen, reflecting my increasingly bewildered face. Typical. When you actually needed the blasted thing, it decided to play dead.

I rattled the letterbox. Pushed my eye to it, peering into the gloom. Nothing but darkness and the faint, unsettling smell of stale air. It was like a scene from one of those dreary B-movies Dad sometimes forced me to watch. The deserted house. The lone protagonist. The impending sense of something utterly ridiculous about to happen.

My stomach which had only just settled after the whole near-death-by-rottweiler-and-car experience, started doing a rather frantic jig. This wasn't just a slight inconvenience. This was a proper pickle. A situation that would, undoubtedly, make for a rather humiliating anecdote later. The shame. The utter, crushing shame.

Just as I was contemplating the truly unthinkable – like, say, sleeping on the rather damp garden bench – a light flickered in the house next door. A curtain twitched. Someone was home. Someone, probably a nosey neighbour with a penchant for interfering, was about to witness the lowest point in my otherwise stellar career as an urban explorer. This was going to be brilliant. Absolutely brilliant.

My frantic pressing of the doorbell seemed to finally stir the inhabitants of the neighbouring dwelling. A light flickered on inside, followed by the sound of shuffling and the distinct clinking of what I imagined to be multiple locks being undone. Clearly, they weren't expecting a late-night delivery of charm and existential dread.

The door opened a crack, revealing a sliver of a face belonging to a woman of indeterminate age, framed by a rather alarming set of hair curlers. Her eyes, magnified by spectacles, peered out with an expression that combined suspicion with a touch of weary resignation.

"Yes?" she coughed, her voice sounding like stones being poured down a leakage. Her gaze immediately fell upon my slightly dishevelled form, no doubt cataloguing every unfortunate detail from my scraped knee to my probably-still-blushing cheeks.

"Yes, hello!" I began, a desperate urgency creeping into my voice despite my best efforts to maintain an air of dignified nonchalance. "The people next door, you see, the ones at number eighteen? They're... well, they're looking for me. And they're not home. Do you, by any chance, know anything?" I tried to put on my most charming, trustworthy grin, which, considering the circumstances, probably looked more like a pained grimace. I just wanted to be inside, safe from rogue dogs, phantom syringe-wielders, and the terrifying prospect of sleeping on a Camberwell garden bench.

The woman squinted, pushing her spectacles further up her nose. Her gaze, already unnervingly scrutinizing, sharpened. "What the hell? I don't know people on eighteenth. There's a literally Airbnb." she finally croaked, her voice now carrying a hint of genuine confusion, mixed with suspicion.

Well, oh yes bloody of course there is a fucking Airbnb! That's why you don't know me.

Just as I was about to launch into a simplified, highly edited version of my evening's escapades – omitting, of course, the parts involving strange men, syringes, and spontaneous trips – a new light, this one blue and flashing, decided to join the party. A police car, looking far too official for the quiet street, cruised slowly past, its headlights sweeping over us like an accusatory finger. My heart did a little jig of terror.

The car stopped. The window rolled down, and a policeman, looking entirely too well-rested for this hour, poked his head out. His eyes, surprisingly sharp, landed directly on me.

"Evening," he drawled, his voice calm, which was, frankly, more terrifying than if he'd been shouting. "You wouldn't happen to be an Oliver Miller, would you?"

---

My jaw probably hit the pavement. "Oliver Miller?" I spluttered, the name sounding utterly foreign and vaguely insulting. "No! I'm Oliver Maxwell!" The sheer audacity of being mistaken for some other Oliver was, frankly, a blow to my ego, even under these rather trying circumstances.

The neighbour merely blinked at the policeman, then back at me, as if this was all a perfectly normal Tuesday evening in Camberwell.

The officer however didn't seem impressed by my indignation. He gave me a nod. "Oliver Maxwell, is it? Right. Well, we've had a report. Missing person, fitting your description. Parents rather frantic, I'm told." His gaze swept over my dishevelled state, lingered on my probably-still-blushing cheeks, and then, rather pointedly, landed on my scraped knee. "Looks like you've had a bit of an evening, Mr. Maxwell."

My carefully constructed facade of cool indifference crumbled into a pile of unfortunate rubble. Missing person report? Frantic parents? This was far, far worse than a public spectacle; this was an actual, certified disaster. My brilliant solo adventure had culminated in a police interrogation on a quiet residential street, mistaken for some other chap, and with a rather unflattering injury.

"I can explain," I started, but even to my own ears, it sounded weak. Pathetic, even. How exactly was I supposed to explain the rottweiler, the near-miss with a car, the syringe, the concrete room, and the sudden, inexplicable appearance in Soho? It sounded like the ramblings of a lunatic.

The officer just raised an eyebrow, a clear invitation for me to elaborate. The neighbour, meanwhile, seemed to be enjoying the show, her lips pursed in what I suspected was a smug little smile. This was going to be a long night.

"Right," I began, trying to pull myself together, to sound coherent, like a responsible, albeit temporarily disoriented, young man. "It all started when my parents, in their infinite wisdom, decided an evening trip to Sainsbury's for... organic kale was a vital cultural experience." I paused, gauging the officer's reaction. Nothing. Just that steady, unblinking stare. "And I, naturally, opted out. One can only endure so much talk of root vegetables."

I then launched into the highly edited version. The "exploring" that led to Elephant and Castle, the accidental wrong bus, getting lost in a less-than-salubrious residential area, the incident with the overly enthusiastic dog (I carefully skipped the vehicular near-miss, and most important, Chloe). I conveniently glossed over the syringe-wielding guy and the concrete room in Soho, chalking it up to a vague "very confusing and frightening encounter" with someone I'd mistaken for a concerned citizen. My sudden appearance in Soho? A quick, frantic, and entirely unmemorable bus ride from said confusing encounter. Why did I just give out all the locations I'd been to? Because there are cameras. Everywhere.

The officer listened, his expression giving nothing away. He didn't interrupt, didn't scoff, which in a way, was even more concerning. When I finally finished, breathless and probably looking like I'd just run a marathon, he just nodded slowly.

"Right," he said again, drawing out the word. He looked at the neighbour, who had now decided to cross her arms, making her curlers bob slightly. "And you are...?"

"Mrs. Higgins," she announced, clearly relishing her moment in the spotlight. "He just ringed my door."

The officer turned back to me. "Well, Mr. Maxwell," he said, and I swear there was a hint of amusement in his eyes. "It seems we'll need to make a few calls. Perhaps a trip to the station. Just to clear things up. For your own safety, of course."

A trip to the station. My blood ran cold. This was going to be the absolute highlight of my London visit. My parents would be thrilled. Absolutely thrilled.

Chapter 15: My precious Oliver

The ride to the station was hell as you'd imagine. The inside of a police car at night isn't exactly a luxury ride and the silence from the officer was even worse than a lecture in English class. I tried to stare out the window pretending to be fascinated by the late night streetlights, but I could feel his eyes on me probably trying to figure out if I was a genuine missing person or just a very dramatic teenager. But the reality was that I was tired and unslept. Really tired.

At the station it was all fluorescent lights and greyness, tired faces. They sat me down in a small room that smelt of old coffee and regret. My phone was finally working, as I put it to charge, and the officer made a few calls. It turns out my parents had reported me missing, with Mum apparently in hysterics about "my precious Oliver" and Dad trying to sound calm while probably hyperventilating. The police had even checked the rental house, found it empty, and just assumed I'd done a little runner. A brilliant piece of detective work, that.

It took what felt like an eternity for my parents to arrive, their faces a mix of relief and fury. Mum immediately wrapped me in a hug that nearly squeezed the life out of me, while Dad just stood there, arms crossed, looking like he wanted to ground me until I was thirty.

The officer gave them the version I'd told him of my "story"— the bus, getting lost and the dog. I conveniently thought of the man with the syringe and the concrete room that only me and Chloe knew about. Some things, even for the precious little Oliver, were best left unsaid.

As we were finally walking out of the station, Mum already launching into a scold and "conversation" about "irresponsible behaviour" and "the dangers of London," Dad stopped me. He put a hand on my shoulder, his expression serious. "Oliver," he said, his voice quiet. "We were worried sick. Don't ever do something like that again." Then, he looked at my scraped knee, then back at me. "And what the hell happened to you?"

I just shrugged, trying to act tough. "Oh, you know, just London. It's a jungle out there." I ignored the lingering phantom prick in my arm, and the memory of Chloe's face as the door clicked shut. Some parts of the jungle, it seemed, were best explored alone. And then never spoken of again.

Chapter 16: Home

The contrast was jarring. One minute, I was an absolute hero navigating a labyrinth of urban peril with a quick witted girl. The next I was back to being just Oliver, the slightly-too-clever-for-his-own-good teenager who occasionally sulked about homework. It was frankly insulting.

But London, or rather, the memory of London, lingered. Especially the memory of Chloe. I found myself staring at her social media profile more often than I'd care to admit. Her holiday pics, as she'd called them, were mostly just blurry selfies and pictures of rustic looking villages...not exactly thrilling. But her blue eyes had that annoying, knowing spark that I loved.

I'd occasionally draft messages in my head. "Dearest Chloe, I trust you haven't been abducted by any further syringe wielding maniacs since our last eventful encounter?" Or, "To the esteemed Ms. Davies, a query regarding the current state of your urban navigation skills, and perhaps a casual inquiry into whether you too dreamt of concrete rooms and terrifying dogs."

But I hadn't sent them.  I eventually drifted off to sleep and the hum of London traffic in my head still running. The city was still out there full of its normal chaos and I, now knew, its hidden, terrifying corners. And somewhere out there, was Chloe. I wondered if she was thinking about the day too. And if she ever remembered that kiss.

Romanian translation

Corect, deci Londra. Părinții mei m-au târât aici, desigur. „Cultură, Oliver, ai nevoie de cultură!” Bla, bla, bla. Sincer, mi-am imaginat că va fi totul gri și plictisitor, ca unele dintre acele documentare vechi pe care le urmărește tata. Dar trebuie să recunosc, chiar și eu, că practic țip „Sunt prea cool pentru asta”, am găsit câteva lucruri care nu au fost o pierdere totală de timp.

În primul rând, călătoria cu trenul a fost agonizantă. Două ore blocată într-un vagon cu părinții mei bolborosind despre Palatul Buckingham și Turnul Londrei. Voiam doar să-mi pun căștile și să vibrez pe melodii cool, dar nu, „timp în familie” sau ceva de genul. Știu că sună atât de deprimant, dar nu-ți face griji, nu sunt genul ăla de om. Când am ajuns în sfârșit la Euston, eram pe jumătate adormit și complet enervat.

Dar apoi, ieșind din stația de metrou din Denmark Hill... ok, în regulă, a fost de fapt cam sălbatic. Toate acele lumini intermitente, ecranele uriașe, numărul mare de oameni care se grăbeau de colo colo ca niște găini fără cap. Era ca Blackpool, dar cu o mie de băuturi energizante. Totuși, nimic ce nu am mai văzut până acum. Doar mai mare, cred.

Am făcut tot circuitul turistic. Palatul Buckingham? Da, e mare. Am văzut niște gardieni cu acele pălării ridicole. Nu m-au salutat, ceea ce a fost o omisiune evidentă din partea lor. Turnul Londrei a fost puțin mai interesant, recunosc. Toată discuția despre decapitări și tortură? Îndrăzneață. Nu că aș fi fost impresionat, dar cu siguranță a fost mai bine decât să privești o altă pictură a unui duce mort.

Cel mai important moment, însă, a fost când am avut puțin timp liber. Am reușit să-i las pe părinții mei pentru o oră, spunându-le că trebuie să „explorez independent”, ceea ce înseamnă „găsește un loc cu Wi-Fi decent și mai puțini bătrâni”. Am ajuns lângă Covent Garden și chiar zumzea. Artiști stradali făceau trucuri de magie, oameni cântau operă, totul. L-am văzut chiar și pe un tip jonglând cu torțe aprinse. Lucruri destul de standard, dar țintea era bună. Am cumpărat chiar și o cafea cu gheață ridicol de scumpă doar ca să simt că fac parte din peisaj.

Și moda? Nu e rea, pentru Londra. Unii chiar aveau o idee. Am observat câțiva pantofi sport decenți și niște jachete care nu erau complet hidoase. A fost revigorant după ce am văzut toate ținutele monotone alese de părinții mei.

Deci da, Londra. Nu a fost festivalul de somn total pe care l-am prezis. Au fost momente, trecătoare cum ar fi fost, când chiar și gustul meu extrem de sofisticat și perspicace a găsit ceva vag tolerabil. Dar să nu le spuneți părinților mei că am spus asta. Nu m-ar lăsa niciodată să trec peste cap.

Capitolul 2: East Dulwich Sainsbury's

Așadar, după toată „cultura” și „vizitarea obiectivelor turistice”, am ajuns în sfârșit la casa pe care o închiriasem în Camberwell. Sincer, era destul de decentă - mult mai bună decât mă așteptam să aleagă părinții mei, toată spațioasă și chiar cu grădină. Așteptam cu nerăbdare niște timp liber, poate să găsesc o canapea confortabilă și să mă relaxez la telefon.

Dar exact când eram pe punctul de a-mi revendica locul, tata a intervenit: „Oliver, dragă, mergem la Sainsbury's în East Dulwich! Ne-am gândit să luăm experiența londoneză autentică în tren, nu-i așa?” Mama, desigur, a intervenit cu un entuziasm la fel de mare despre „produsele locale”. Probabil că mi-am dat ochii peste cap atât de tare încât aproape că m-am blocat. Un autobuz? La un supermarket? Când ni s-a adus mâncare perfect bună acasă? Am refuzat politicos, dar ferm. Nu aveam cum să mai petrec încă un minut din prețioasa mea călătorie la Londra înghesuită în transportul public doar ca să-i văd certându-se pe tema varzei kale organice.

Așa că au plecat, toți entuziasmați de „aventura” lor. Și, pur și simplu, am rămas complet singur. Casa era liniștită, aproape straniu de liniștită după zarva constantă a orașului. Pentru o secundă, am stat acolo, cu telefonul în mână, simțindu-mă puțin... fără țintă. Apoi, mi-a venit o idee. Singur, nu? Nici părinți care să vorbească aiurea despre fapte istorice sau să-mi spună „uită-te în sus, Oliver, uită-te la arhitectură!”?

Mi-am strecurat telefonul în buzunar, mi-am luat jacheta și am pornit afară. Niciun plan concret, doar o vagă dorință de a explora. Am rătăcit pe străzile mărginite de copaci din Camberwell, observând micile magazine și cafenelele pe care le ratasem când stăteam cu părinții mei. Era o atmosferă complet diferită - mai puțin turistică, mai autentică. Exact așa cum îmi doresc să fie. Am văzut chiar și câțiva londonezi adevărați trăindu-și viața, nu holbându-se la Big Ben și spunând „oh, uau! Big Ben!”.

Am ajuns să tai printr-un parc, să lovesc niște frunze rătăcite și pur și simplu să mă bucur de senzația de a fi complet nepăsător. Am mers o vreme, lăsându-mă să mă ducă picioarele oriunde doreau. A fost de fapt... eliberator. Fără program, fără așteptări, doar eu și orașul. Și pentru o dată, ochii mei albaștri pătrunzători nu se dădeau peste cap - de fapt priveau.

Capitolul 3: Elephant & Castle

După ce am rătăcit puțin, am ajuns cumva lângă Gara Elephant and Castle. Și Parcul Elephant. Nume amuzant, Elephant. E un adevărat labirint acolo jos, tot din beton și cu acele scaune portocalii ciudate. Am verificat Citymapper, așa cum ar face orice persoană care se respectă în vacanță, ca să-mi dau seama cum să ajung acolo.

o Jubilee Gardens (m-am gândit că ar fi interesant).

Se pare că autobuzul 68 era cea mai bună variantă. Așa că am găsit stația potrivită și am așteptat, încercând să par nonșalantă, sperând în secret că nu va dura o veșnicie. Cu etaj, desigur. Nu poți veni la Londra și să nu mergi într-un autobuz cu etaj.

Capitolul 4: Chloe

Autobuzul s-a oprit în sfârșit, iar eu m-am urcat în el, îndreptându-mă direct spre puntea superioară, ca să pot vizita orașul. Dar, în timp ce priveam scaunele, așteptările mele de a vedea londonezi adevărați - știți voi, tineri eleganți, poate niște punk-iști adevărați - au fost imediat spulberate. Era plin, dar nu cu cei pe care mi-i imaginasem. Întregul punte superior părea să fie plin de ceea ce păreau a fi spanioli gălăgioși care vorbeau într-o limbă pe care abia o înțelegeam și de niște indieni. Nu tocmai atmosfera independentă și îndrăzneață pe care o căutam. Mi-am pus căștile, încercând să înec zgomotul, simțind un val proaspăt de plictiseală cumpănindu-mă. Aceasta nu era deloc aventura solo epică pe care mi-o imaginasem.

Autobuzul mergea încet, trecând pe lângă alte clădiri gri și trafic nesfârșit, reflexia mea în geam arătându-mi propriii ochi care se uitau înapoi, părând complet neamuzați. Practic număram invers secundele până la oprire.

Autobuzul a încetinit și s-a oprit șuierând lângă Grădinile Jubilee. Mi-am scos căștile, nerăbdător să scap. Dar, în graba mea, am calculat greșit ultima treaptă a scărilor. Piciorul mi s-a blocat și... și m-am împiedicat, aproape că m-am prăbușit cu fața pe trotuar. Vă rog să nu râdeți, de obicei nu se întâmplă. M-am agitat, mișcându-mi brațele, reușind să mă recuperez, probabil arătând ca un idiot complet.

În timp ce mi-am recăpătat echilibrul, ușor umilit, ochii mi-au zburat în sus. Și iată-o. Stând chiar acolo, la câțiva metri distanță, era o fată, poate de vârsta mea. Avea părul șaten ondulat care îi cădea peste umeri și ochi albaștri la fel ca ai mei, mari, cu un amestec de amuzament și altceva. Cu siguranță văzuse călătoria mea spectaculoasă. Obrajii mei simțeam o roșeață familiară și, pentru prima dată de când plecasem de acasă, nu mă plictiseam.

Fața mea era încinsă, o roșeață puternică probabil îmi picta obrajii într-o nuanță de roșu cam nefavorabilă. „Ăăă, idiot imens ce ești, Oliver”, am mormăit în șoaptă. Dintre toate modalitățile de a face o intrare, să te dai cu fața în jos dintr-un autobuz nu era tocmai stilul meu.

Chiar când mă băteam în hohote mental, fata a început să vină spre mine. Avea o privire încrezătoare, aproape plictisită, scanându-mă din cap până în picioare cu privirea. „Vrei să te ajuți?”, a spus ea tărăgănat, un chicotit ușor, aproape imperceptibil, scăpându-i de pe buze. Tonul ei era plin de genul de aroganță calmă pe care mi-o rezervam de obicei, cum spun unii oameni. Oricum, nu cred că asta e adevărat. Urma să fie interesant.

„Sunt bine”, am spus, încercând să par cât mai nepăsătoare posibil, chiar dacă glezna încă mă durea puțin și mă simțeam ca o adevărată unealtă. Mi-am aranjat jacheta, încercând să-mi recapăt o urmă de demnitate.

Ea doar a zâmbit, o mică ridicare a buzelor, subînțeleasă. „Sigur că da. Păreai că încercai să reinventezi descălecarea.” Ochii ei, aproape tulburător de asemănători cu ai mei, sclipeau cu aceeași aroganță amuzată. Era frustrant de familiară.

În cele din urmă am reușit să mă îndrept, vârându-mi mâinile în buzunare. „Hilar”, am spus eu impasibil. „Tocmai am stăpânit arta parkour-ului urban, n-ai înțelege.”

Apoi a scos un râs scurt și ascuțit, un sunet surprinzător de clar. „Parkour urban? Bine. Ei bine, dacă ai terminat cu... spectacolul tău... unde te îndrepți?” A făcut un gest vag spre London Eye, care se înălța impresionant în depărtare.

Am ezitat. Planul meu fusese să mă plimb pur și simplu, dar acum, cu această fată neașteptată, se deschidea o nouă posibilitate. „Grădinile Jubileului”, am spus, încercând să par nonșalant. „Doar mă uit.”

Râmbetul ei a revenit. „Îți place. Și eu la fel. Lumea e mică sau doar oameni stângaci?” A ridicat o sprânceană, provocându-mă. Era clar că nu avea de gând să-mi lase autobuzul să se împiedice.

Mi-am mijit ochii. „Niciuna. Doar gusturi excelente în materie de destinații.”

A chicotit din nou, apoi a început în sfârșit să meargă spre intrarea în Grădinile Jubilee, părul ei castaniu ondulat fluturându-i ușor. „Haide atunci, maestră de «parkour urban». Nu vreau să ratez toate grădinile, heh.” Sarcasmul din vocea ei era răgușit, dar, dintr-un anumit motiv, nu m-a enervat atât de mult pe cât ar fi trebuit.

Am ezitat doar o secundă, apoi am urmat-o. Aventura mea solo luase o întorsătură neașteptată și potențial mult mai interesantă.

Am intrat în Grădinile Jubilee, London Eye se înălța deasupra noastră, iar aerul zumzăia de turiști și murmurul îndepărtat al Tamisei. Ea a condus calea, evident mai fusese acolo, în timp ce eu priveam peisajul, încercând să par neimpresionat, dar în secret crezând că era destul de decent.

„Deci, care e marele plan, «să verificăm»?”, a întrebat ea, oprindu-se în fața unuia dintre acele telescoape cu monede care sunt îndreptate spre Palatul Parlamentului.

„Doar… observă”, am spus, încercând să par profund.

nd. Ochii mei, însă, s-au ațintit asupra telescopului. „Totuși, presupun că o privire mai atentă ar putea fi... iluminatoare.”

A ridicat o sprânceană. „Aveți vreo monedă, domnule Urban Parkour?”

Mi-am bătut buzunarele. Desigur, părinții mei îmi dăduseră destui bani, dar mai ales pentru „urgențe” și „mese rezonabile”, nu pentru gadgeturi turistice. „Ăă, nu mărunțiș, de fapt.”

Și-a dat ochii peste cap cu un oftat teatral, apoi, spre surprinderea mea, a scos o monedă strălucitoare de o liră. „Tipică. Uite”, a spus ea, practic aruncând-o spre mine. „Nu spune că nu ajut niciodată un coleg... turist.”

Am prins-o cu abilitate - cel puțin acea parte a coordonării mele era încă intactă. Am strecurat moneda în fantă și am auzit zgomotul. Am încercat apoi să reglez focalizarea. Dar, oricât de mult m-am jucat cu discul, tot ce puteam vedea era o pată neclară de gri.

„Ce mai e asta?” am mormăit, retrăgându-mă. „E complet neclar. O păcăleală totală.”

S-a uitat peste umărul meu, apoi a izbucnit în hohote de râs. „Idiotule. Te uiți prin capătul greșit.”

Mi s-a înghețat sângele. Prin capătul greșit? M-am uitat repede la vizor, apoi la propria față. Bineînțeles, mă uitasem în lentila mai mare, orientată spre exterior, în timp ce micul ocular abia se vedea pe lateral. Obrajii mi s-au înroșit, chiar mai tare decât după incidentul cu autobuzul.

„Oh”, am reușit să spun, simțindu-mă ca cea mai mare proastă din Londra. Asta e cea mai proastă medalie pe care o puteam primi.

Era practic îndoită de râs în tăcere, iar părul ei ondulat și șaten tremura. „Ce naiba. «Gustul extrem de sofisticat» nici măcar nu poate opera un telescop obișnuit”, mi-am spus. Dar am spus-o în gând, ca să nu mă audă nimeni. S-a îndreptat, ștergându-și o lacrimă de pe ochi. „Uite, lasă-l pe expert să-ți arate.” S-a aplecat cu abilitate, și-a pus ochiul pe ocularul corect și, în câteva secunde, era perfect concentrată pe Big Ben. „Vezi? Nu e chiar așa greu când nu ești un complet idiot.”

Am stat acolo, umilit, dar cumva și mai întrebător. Mi-a întins vizorul, ochii ei albaștri încă strălucind de amuzament. „E rândul tău, șefule.” Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că zâmbesc cu adevărat.

Capitolul 5: Realizarea

Chloe a zâmbit și a început să meargă, strecurându-se printre turiștii care zăboveau. Am urmat-o, aruncând o privire rapidă la telefonul meu care bâzâia, afișând un mesaj. De la mama. Știam că am terminat. Uitasem complet că trebuia să mă întorc acasă înainte ca mama și tata să o facă, așa că nu știau niciodată ce făceam. L-am ignorat. „Kalcea organică” putea aștepta. Asta devenise dintr-o dată mult mai interesant.

Am mers puțin, Chloe conducându-mă prin niște străduțe lăturalnice pe care nu le-aș fi găsit niciodată singură. Îmi povestea despre niște artă stradală nebunească pe care o văzuse în Shoreditch când s-a oprit brusc, întorcându-se cu fața spre mine.

„Deci”, a spus ea, cu capul ușor înclinat, „ce caută un lup singuratic ca tine aici? Poate să-ți părăsească părinții?” Ochii ei albaștri, atât de enervant de perspicace, păreau să mă străpungă.

Fața mea era puțin caldă. Nu eram obișnuit să fiu strigat atât de direct. „De ce nu?” am mormăit, încercând să par calm. „Doar... explorează. Știi.” Am ridicat din umeri nonșalant, încercând să alung roșeața pe care o simțeam cum mi se strecoară pe gât. „Aveam nevoie de o pauză de la obișnuit.”

Ea doar a chicotit, același sunet arogant și amuzat. „Bine. «O pauză». Ești în vacanță și acum complet singură. Amuzant, dar în fine...” Nu a insistat însă, ceea ce am apreciat.

Pe măsură ce continuam să mergem, cerul a început să capete un violet intens, învinețit, clădirile de-a lungul Tamisei începând să se lumineze. Aerul devenea mai răcoros, iar zumzetul orașului se schimba, devenind mai blând, mai atmosferic. Înainte să-mi dau seama, stăteam pe London Bridge, turnurile emblematice ale Tower Bridge strălucind portocaliu în depărtare. Priveliștea era incredibilă, râul întinzându-se sub noi ca o panglică întunecată și șerpuitoare, împodobită cu bijuterii strălucitoare. Era o adevărată carte poștală, dar văzând-o cu orașul prinzând viață seara, și nu cu părinții mei care vorbeau monoton despre cum ar trebui să facem o poză de familie aici, a făcut să se simtă altfel. Mai bine.

Și nici să nu te gândești să-ți bați joc de mine. Nu e o comedie romantică siropoasă, bine? Nu m-am îndrăgostit. Nu sunt prost să mă îndrăgostesc de fete la întâmplare. Serios. A fost doar o zi. O zi foarte lungă, neașteptat de deloc plictisitoare. Așa că, șterge-ți zâmbetul ăla de pe față. Te văd cum te îndoiești de mine.

Cerul se înnegrise complet, punctat de primele pete de stele, iar luminile orașului de sub noi, pe London Bridge, sclipeau ca niște diamante împrăștiate. Aerul era mai rece acum, cu o ușoară umezeală care sugera râul. Majoritatea turiștilor se topiseră în timp ce se întorceau la hoteluri sau la orice altceva fac turiștii după apusul soarelui. Eram doar noi, câteva cupluri care zăboveau și zumzetul mașinilor care traversau podul ocazional.

„Ei bine”, a spus Chloe, încheindu-și fermoarul jachetei, „asta a fost o experiență.” S-a uitat la mine, ochii ei albaștri reflectând strălucirea îndepărtată a orașului. A urmat o pauză și, pentru prima dată în toată ziua, acea încredere, tot...

Cea mai sarcastică nuanță din vocea ei părea să se înmoaie puțin.

Mi-am vârât mâinile mai adânc în buzunare, simțind frigul. „Da”, am mormăit. „Categoric nu e plictisitor.”

Am stat acolo o clipă, tăcerea surprinzător de confortabilă după ore întregi de discuții non-stop. Dar apoi realitatea mi-a lovit. Telefonul meu se oprise de mult timp, ceea ce înseamnă că părinții mei probabil erau deja ascunși în casa lor închiriată din Camberwell, întrebându-se probabil dacă fusesem răpită de extratereștri sau ceva de genul. Sau poate sunaseră la poliție... „Un băiat blond cu ochi albaștri din Kingston-Upon-Thames, turist în Londra Mare, a dispărut!”... Și Chloe... ei bine, habar n-aveam care era planul ei.

„Deci”, am îndrăznit în cele din urmă să spun, cuvintele părând puțin stângace în liniște. „Ce facem acum? Toată lumea e aproape plecată acasă.”

Chloe a oftat, o mică pufătură albă în aerul rece. S-a uitat în jur, apoi înapoi la mine, cu o ușoară nesiguranță în expresie. „Da”, a spus ea. „Habar n-am. Pur și simplu... nu prea știm ce să facem.”

Capitolul 6: Vorbim la licărirea lunii

Zâmbetul meu scurt, care îmi stătuse pe față mult prea mult timp, a dispărut în momentul în care Chloe a spus „plecat acasă”. Cuvântul acela a rămas acolo, înghețând aerul. A fost o palmă rece care mi-a amintit de părinții mei, de casa lor închiriată și de întoarcerea la adevărata mea casă plictisitoare. Probabil că fața mi s-a făcut albă ca o fantomă, pentru că m-a străbătut un fior care nu avea nicio legătură cu noaptea rece. Acasă. Eeee.

„Eee”, am mormăit, încercând să schimb rapid subiectul. „Deci, locul acela cu ciocolată caldă? E departe?”

Chloe nu credea. S-a uitat în jur, starea ei jucăușă dispărând brusc, înlocuită de o față serioasă. Ochii i s-au îngustat în timp ce examina părțile întunecate ale podului. „Uite, Oliver, chiar trebuie să ne întoarcem. E târziu. Și, sincer, zona asta... poate deveni cam agitată după lăsarea întunericului. Mulți oameni prin preajmă, unii nu prea prietenoși. Știi, migranții, uneori stau pe-acolo, căutând probleme. Înjunghieri. Nu e locul unde vrei să fii singur noaptea.”

S-a oprit, uitându-se fix la mine. „Serios, de unde ești? Din ce județ?”

Cuvintele ei m-au lovit ca o găleată cu apă rece. „Duri... migranți... căutând probleme.” Actul meu de dur s-a năruit puțin. Adică, sunt arogant, nu prost. Ideea de a intra cu adevărat în pericol, mai ales noaptea, cu siguranță nu intra în planul meu solo uimitor. Și apoi întrebarea ei – „Din ce județ?” – a făcut totul ciudat. Era ca și cum încerca să mă înțeleagă sau, mai rău, să mă judece.

„Te rog”, am spus batjocoritor, încercând să par calm, chiar dacă simțeam cum fața mea își pierde culoarea. „Am fost în situații mai dificile decât asta.” Minciună totală. Cel mai riscant loc în care fusesem vreodată fusese probabil o stație de autobuz dezordonată, acasă. „Și de ce vă pasă de unde sunt?”, am adăugat, încrucișându-mi brațele, încercând să reia controlul asupra conversației.

M-a privit fix, cu ochii neclintiți. „Bine, domnule Clever. E evident că nu ați fost niciodată la Londra... nu e inteligent să stați pe aici când se întunecă complet, mai ales dacă nu sunteți din Londra. Oamenii sunt înjunghiați, știți. Nu sunt însă vreo paranoică, dar se practică destul de des aici.” Franchețea afirmației ei și faptul că, evident, nu avea de gând să mă lase să mă scape de originile mele m-au făcut să gem în sinea mea.

„Bine”, am recunoscut, vocea mea abia ridicându-se deasupra unui mormăit. „Sunt din... Kingston upon Thames. Sunt fericită acum? Asta e în Zona 6.”

Chloe a dat din cap încet, o ușoară încruntare a sprâncenei i-a încrețit ușor. A respirat adânc, scanând din nou podul. „Bine, uite. Locuința mea nu e departe de aici. Nu e chiar un hotel de cinci stele, dar e sigur. Ar trebui să mergem acolo.” Vocea ei era fermă, fără a lăsa loc de ceartă. „Nu are rost să fii prost.”

„Atunci locuința mea e”, am mormăit, încă puțin iritată că fusesem acuzată că sunt o proastă cu un telescop și apoi criticată pentru originile mele. Dar adevărul era că discuțiile ei despre zone dubioase și înjunghieri îmi făcuseră stomacul să se întoarcă puțin.

Am coborât de pe pod și am găsit o stație de autobuz, dar orarul iluminat era sumbru. Autobuzele la ora asta erau la fel de rare ca un moment de liniște cu părinții mei. Vântul se întețea, învârtind pachete crocante și făcându-mă să tremur.

„Deci”, a spus Chloe, rupând tăcerea, cu mâinile băgate adânc în buzunare. „Unde stai de fapt? Nu departe de aici?”

Am ezitat. Să-i povestesc despre casa frumoasă din Camberwell mi s-a părut cam penibil, mai ales după toată povestea mea de „doar explorez”. „Ăă, o casă închiriată”, am mormăit. „În Camberwell. E... bine.”

A pufnit. „Camberwell?! E cam la o veșnicie de aici. Ce, tocmai te-au lăsat părinții tăi și ți-au spus să „te găsești”?” Din nou a apărut acel ton enervant de subînțeles.

„Ceva de genul ăsta”, am spus, încercând să par nonșalant. „Au fost la Sainsbury's în East Dulwich. Într-un autobuz cu etaj. Pe bune.” Am tremurat. „Doar... aveam nevoie de o pauză.”

Expresia lui Chloe s-a înmuiat, un zâmbet sincer înlocuindu-i rânjetul obișnuit. „Povestește-mi despre asta. Părinții mei sunt mai răi. Sunt chiar la o conferință aici. Niște chestii plictisitoare de arhitectură.”

„Am venit doar pentru că mi-au promis că mă vor duce la unul dintre acele spectacole elegante din West End care îmi plac, dar apoi s-au împotmolit cu „rețeaua” lor și practic m-au lăsat singură.” Și-a dat ochii peste cap. „Așa că am tot... rătăcit. Până când aproape am fost ridicată de o bilă de bowling umană dintr-un autobuz.”

Atunci chiar am râs, un râs sincer și neforțat. „Hei!” „Ăla era parkour urban, îți amintești?” Vântul i-a fluturat părul în jurul feței în timp ce ea râdea și ea și, pentru o clipă, stânjeneala s-a risipit, înlocuită de o înțelegere confortabilă. Amândoi eram doar niște copii, lăsați la Londra de părinții noștri bine intenționați și incredibil de enervanți, încercând să profităm la maximum de situație. Și chiar acum, cel mai bun lucru implica așteptarea unui autobuz care probabil nu urma să vină, într-o noapte rece londoneză, cu o fată care mă văzuse în cea mai jalnică stare a mea.

Capitolul 7: Unde naiba suntem?

O strălucire slabă a apărut în sfârșit pe stradă - un autobuz cu etaj, ca un far mare, roșu în noapte. Practic ne-am aruncat pe el, urcând în fugă scările până la etajul superior. Din fericire, era aproape gol, doar zumzetul motorului și legănatul scaunelor. M-am prăbușit lângă fereastră, căldura autobuzului fiind o ușurare binevenită de la frig.

Am încercat să mă prefac calm, privind la neclaritatea felinarelor stradale, dar mintea mea retrăia ultimele ore. Misiunea părinților mei cu kale organic, eu renunțând la... ei, incidentul cu telescopul, capacitatea tulburătoare a lui Chloe de a vedea prin mine și apoi îngrijorarea ei bruscă față de zonele dubioase. Era mult prea mult. Și acum, eram într-un autobuz oarecare, îndreptându-mă spre o parte a Londrei pe care nu o cunoșteam, cu o fată pe care o cunoscusem cu doar câteva ore în urmă, totul pentru că nu voiam să mă întorc acasă.

Chloe, care tăcuse o vreme, s-a întors brusc spre mine, cu ochii măriți. „Stai”, a spus ea, cu o urmă de panică autentică în voce. „Nu e bine. Credeam că mergem spre...” S-a oprit, privind pe fereastră, încruntându-se adânc. „E... e chiar greșit.” „Autobuzul ăsta merge în direcția complet opusă față de casa mea.”

O frică rece m-a cuprins. Ne-am uitat amândoi unul la altul, aceeași realizare terifiantă izbucnind în realitate. Eram complet terminați.

„Ce naiba...?” am intrat în panică.

Autobuzul a oprit în cele din urmă, șuierând frânele, și am coborât. Liniștea care ne-a învăluit a fost imediată și tulburătoare. Nu erau magazine luminoase, niciun zumzet îndepărtat de trafic, niciun om care zăbovea. Doar rânduri întregi de case tăcute și întunecate cu apartamente, ferestrele lor ca niște ochi goi care se uitau fix la noi. Felinarele stradale erau rare, aruncând umbre lungi și stranii.

„Bine”, a spus Chloe, vocea ei fiind joasă și în contrast negativ cu încrederea ei anterioară. Și-a scos telefonul, ecranul luminându-i fața palidă. „Telefonul meu... e mort. Și harta nu se încarcă corect aici.” „Asta nu-mi este deloc familiar.”

Bateria telefonului meu se descărca rapid. Ah, acele nenorocite de căști! Ne aflam într-un fel de vid rezidențial, o zonă ciudată unde fiecare casă arăta la fel, iar străzile se șerpuiau confuz în întuneric. Nu era literalmente nimeni altcineva prin preajmă. Eram oficial, incontestabil, iremediabil pierduți.

Capitolul 8: Privirea stelelor

Friguroșenia nopții se instala și un val brusc de oboseală m-a cuprins. „Pierdută”, am repetat chicotind, cuvântul sunând ridicol în liniștea copleșitoare a acestui labirint suburban. Chloe se uita doar la ecranul telefonului ei care se întuneca, fața ei o mască de frustrare.

Apoi, fără niciun motiv întemeiat, am scos un pufnit. O mică gură de aer involuntară care s-a transformat rapid într-un chicotit pur și simplu. Prostia pură a situației - eu, complet pierdută într-o suburbie tăcută a Londrei cu o fată pe care o cunoscusem cu ore în urmă - a devenit brusc hilară și amuzantă.

Chloe a ridicat privirea, expresia ei trecând încet de la panică la confuzie, apoi, pe neașteptate, la un zâmbet reticent. „Ce?” a spus ea. a întrebat, dar un chicotit i-a scăpat de pe buze.

„Părinții mei”, am gâfâit, aplecându-mă puțin, râsul clocotind incontrolabil. „Probabil s-au întors acasă... Mama, probabil frământându-se din cauza varzei verzi organice, tata încercând să-și dea seama dacă am fost răpită de extratereștri sau, mai rău, dacă m-am alăturat unei bande de tineri din Peckham...” Imaginea fețelor lor panicate, contrastând cu situația noastră absolut patetică, era prea mult.

Chloe a râs, apoi un hohot de râs puternic și clar care a răsunat pe strada liniștită. „O, Doamne, probabil că ai mei încă încearcă să facă networking la conferința aia plictisitoare!” „O să creadă că „mă culc devreme” sau „reflec în liniște asupra arhitecturii”!”

Încă râzând, ne-am prăbușit pe o fâșie de iarbă rece și umedă de lângă trotuar, trăgându-ne genunchii la piept. Panica inițială dispăruse, înlocuită de o epuizare ciudată, aproape amețitoare. Absurditatea întregii situații, sfidarea totală a exteriorului nostru răcoros, construit cu grijă, era brusc eliberatoare. Eram pierduți, probabil urma să înghețăm și cu siguranță ne așteptam la asta când ne vom găsi în sfârșit drumul înapoi, dar timp de câteva minute, ghemuiți pe iarba aceea, gândul la reacțiile părinților noștri era pur și simplu ridicol, Hilar, amuzant.

Râsul nostru s-a stins, înlocuit de realitatea înfiorătoare a situației. Vântul s-a întețit, o mușcătură puternică acum, iar umezeala ierbii a început să se infiltreze prin blugii mei. Gândul la panica părinților mei, care fusese atât de amuzantă cu câteva momente în urmă, acum părea greu. De fapt, ar fi fost îngrijorați. Și eu eram complet inutilă acum.

„Bine, asta nu mai e amuzant”, a spus Chloe, cu vocea încordată, cu o urmă de nervozitate care nu mai exista înainte. A tremurat, strângându-și genunchii mai tare. „Telefonul meu e mort. Complet. Și nici măcar nu știu cu ce autobuz am fost jumătate din timp.”

Mi-am scos propriul telefon, ecranul încăpățânat de negru. „Și al meu. Fantastic. Și ce, doar... dormim pe peluza cuiva? Sau încercăm să găsim o secție de poliție?” Cuvintele mi s-au părut patetice chiar și mie.

Capitolul 9: Uf

Deodată, un lătrat puternic și ascuțit a întrerupt tăcerea. Amândouă am tresărit, speriate, învârtindu-ne capetele în sus și în jos. Sunetul venea de undeva de pe stradă, urmat de un altul, de data aceasta mai aproape, și apoi clinchetul distinct al plăcuțelor de identificare.

„Ai auzit asta?” a șoptit Chloe, cu ochii mari, scanând întunericul. „Te rog, spune-mi că nu asta cred eu.”

Înainte să pot răspunde, o umbră s-a desprins din întunericul de la capătul străzii. Era imensă, mișcându-se cu un mârâit jos, amenințător, care mi-a făcut părul de pe brațe. Nu era doar un câine; era un rottweiler masiv, masiv, fără lesă, cu ochii strălucind în lumina slabă a luminii stradale.

„O, pentru numele lui Dumnezeu”, am mormăit, vocea abia un scârțâit. Inima îmi bătea cu putere. Nu era parkour urban. Era cu adevărat terifiant.

Câinele a scos un alt mârâit gutural, apoi a început să se miște, nu alergând, ci venind spre noi, cu capul plecat, o siluetă amenințătoare pe fundalul luminilor slabe.

„Fugi!” a șuierat Chloe, ridicându-se în picioare. „Acum, Oliver, fugi!”

Am virat brusc după o curbă, sperând să scăpăm de fiară, mârâielile răsunând amenințător în spatele nostru.

Deodată, o licărire orbitoare a farurilor a erupt din intersecție. Un vuiet de motor a umplut noaptea în timp ce o mașină, aparent de nicăieri, a scârțâit după curbă. Ochii mi s-au mărit de teroare. Eram chiar în calea ei.

„Atenție!” am strigat, împingând-o pe Chloe înainte cu toată puterea mea, trăgându-mă simultan înapoi. Timpul părea să încetinească. Am văzut strălucirea grilei mașinii, rotirea frenetică a anvelopelor pe beton. Pentru o fracțiune de secundă am fost sigur că asta era - a fost lovită de o mașină într-o suburbie oarecare a Londrei, totul din cauza unui câine dezlănțuit.

Apoi, cu un zgomot surd și un scârțâit dezgustător de anvelope, mașina a virat violent, ratând-ne la doar câțiva centimetri. A dat o coadă de pește pentru o clipă îngrozitoare înainte ca șoferul, un bărbat cu o expresie îngrozită, să-l rețină sub control. Rottweiler-ul, speriat de zgomotul și lumina bruscă, a scos un scâncet confuz și a virat într-o grădină.

Am stat acolo gâfâind, piepturile noastre pline de adrenalină curgându-ne prin fiecare venă. Teroarea pură de a fi aproape aplatizat eclipsase chiar și frica de câine. Picioarele îmi păreau jeleu, iar mâinile îmi tremurau incontrolabil. Chloe stătea rigidă lângă mine, holbându-se la stopurile mașinii care se îndepărtau, apoi înapoi la strada goală.

„O, Doamne”, a șoptit ea, vocea ei abia auzită, un gâfâit răgușit. „O, Doamne, aproape... aproape am murit.”

Tot ce am putut face a fost să dau din cap ca un idiot trăgând aer în piept, imaginea acelor faruri arzând în spatele pleoapelor mele. Asta nu mai era doar „nu mai era plictisitor”. Era foarte, foarte înfricoșător. Și știi, nu mă sperii ușor.

Capitolul 10: E timpul pentru noapte

„Bine”, am reușit să spun, forțându-mă să-mi injectez înapoi în voce puțin din aroganța mea obișnuită. „Ei bine, a fost... aproape. Vezi? Ți-am spus că am fost în situații mai suspecte.” De fapt, am mințit. Era o încercare jalnică de a-mi recăpăta o fărâmă din fațada mea calmă, dar părea important să o spun. Să mă prefac că nu eram complet îngrozită. Tocmai ne confruntasem cu un câine uriaș și o coliziune aproape frontală. Călătoria mea la Londra se dovedea cu siguranță a fi mai „memorabilă” decât mi-aș fi dorit vreodată.

Dar bravada era un văl subțire. Pe măsură ce începeam să mergem din nou, încet, cu precauție, fiecare umbră părea să reprezinte o amenințare. Liniștea străzii, care fusese stranie înainte, acum părea cu adevărat sinistră. Ochii mei se plimbau în jur, căutând mișcare, pericol.

Apoi, în față, o siluetă a apărut din întuneric. Mergea încet, trăgând o geantă de bagaje după el. Nu era o amenințare. Era doar... un tip. Dar mintea mea, deja zdruncinată, s-a îndreptat imediat spre cel mai rău scenariu posibil. Era el unul dintre „migranții” pe care îi menționase Chloe? „Căuta probleme”?

Mușchii mi s-au încordat, gata să țâșnească din nou. Chloe trebuie să fi simțit asta, pentru că s-a apropiat subtil de mine. Bărbatul s-a oprit la câțiva metri distanță, cu fața iluminată de felinarele îndepărtate. Părea obosit, confuz.

„Vă rog să mă scuzați”, a spus el, cu o voce calmă, cu un accent străin pe care nu-l puteam identifica exact. „Îmi puteți spune... unde este Gara Monument?”

Chloe și cu mine Am schimbat o privire nedumerită. Stația Monument? Nu auzisem niciodată de ea. Eram în nenorocita de Londra de câteva zile. Mintea mea, încă zumzăind de adrenalină și frică, nici măcar nu putea procesa întrebarea cum trebuie.

„Ăă... nu”, am bâlbâit, vocea mea sunând incredibil de tânără și nesigură. „Îmi pare rău, prietene. Habar n-am.” Am continuat.

„Noi... noi nu cunoaștem deloc zona asta”, a adăugat ea.

Bărbatul a oftat și a dat din cap ușor. Mi s-a înghețat sângele când a încetat să mai dispară. A reapărut. Același bărbat, care se îndepărtase, s-a oprit brusc. Încet, s-a întors, felinarele slabe strălucind pe ceva din mâna lui. Era doar un telefon, mi-am dat seama, dar în starea mea accentuată de paranoia, arăta ca o armă. A făcut câțiva pași înapoi spre noi, ochii lui, anterior obosiți, acum ageri și ficși.

„Și cine sunteți voi doi?”, a întrebat el, vocea lui încă calmă, dar cu o nuanță tulburătoare.

Nu știu de ce, poate a fost absurditatea situației – pierdută, aproape călcată, amenințată de un bărbat care întreba de Stația Monument – ​​dar un mic chicotit nervos mi-a scăpat de pe buze. A început ușor, apoi s-a transformat într-un chicotit jos, aproape incontrolabil. Era un râs patetic, indus de frică, complet nepotrivit pentru situație.

Ochii bărbatului s-au îngustat. „Ți se pare amuzant?”, a mârâit el. „Ți se pare amuzant, copii chicotitori?” Vocea lui a scăzut, devenind un mormăit jos, amenințător. „O să vezi ce se întâmplă cu copiii care mă provoacă.”

A mai făcut un pas și atunci l-am văzut cu adevărat. Nu era un telefon. Era o seringă care sclipea bolnăvicios.

„Ce dracu’!?”, am bâlbâit încercând să mă retrag, dar simțeam că picioarele îmi erau lipite de asfalt. Chloe a scos un mic gâfâit lângă mine.

S-a mișcat repede, mult mai repede decât părea. Înainte să pot reacționa măcar, s-a repezit. O înțepătură ascuțită și usturătoare în brațul meu, chiar deasupra cotului. Am țipat, mai mult de șoc decât de durere, și m-am împleticit înapoi. Vederea mi s-a încețoșat. Felinarele stradale s-au întins în dungi neclare. Îmi simțeam capul greu, ca și cum ar fi fost umplut cu bumbac.

Apoi s-a îndreptat spre Chloe. Am văzut-o încercând să se retragă, dar el a apucat-o de braț. O altă lovitură rapidă și oribilă. A scos un sunet înecat.

Lumea a început să se învârtă. Fața bărbatului, o ceață distorsionată, a fost ultimul lucru pe care l-am văzut înainte ca totul să se întunece.

Următorul lucru pe care l-am știut a fost că mă trezeam. Nu treptat, ci cu o zdruncinare, ca și cum cineva ar fi apăsat un întrerupător. Capul îmi pulsa, o durere surdă în spatele ochilor. Primul lucru pe care l-am observat a fost mirosul - aer stătut, un indiciu de ceva metalic.

Am clipit, încercând să-mi limpezi vederea încețoșată. Zăceam pe o saltea subțire pe podea. Camera era mică, luminată de un singur bec gol, atârnat de tavan. Pereții erau simpli, de beton, și nu existau ferestre. Doar o ușă solidă de metal în partea îndepărtată.

Lângă mine, am auzit un geamăt. Mi-am întors capul, tresărind la mișcarea bruscă. Chloe. Se foia, ridicându-se în coate, părul ei castaniu ondulat fiind o harababură în jurul feței. Ochii ei albaștri, de obicei atât de ageri, erau amețiți și confuzi.

Capitolul 11: Grigore

Ne-am privit unul pe altul.

Capul îmi pulsa, o durere surdă în spatele ochilor. Ultimul lucru pe care mi-l aminteam era acea înțepătură în braț, apoi totul pur și simplu... s-a stins. Acum stăteam întins pe o saltea subțire, într-o cameră mică, fără ferestre, cu pereți de beton și un singur bec gol. Lângă mine, Chloe a gemut, trezindu-se la viață, cu ochii amețiți.

„Ce... ce s-a întâmplat?” a mormăit ea, ridicându-se în coate. Părul ei era o harababură.

„Un tip”, am răgușit, cu gâtul uscat. „El... a folosit o seringă.” Amintirea era vagă, dar frica era ascuțită și rece.

Ne-am privit unul pe altul, aceeași întrebare terifiantă plutind în aer. Unde ne aflam? Și ce naiba se întâmpla?

„Am capul plin de nisip”, a șoptit ea, frecându-și tâmplele. „Și nu... nu-mi simt telefonul nicăieri.”

Mi-am verificat buzunarele. Goale. Telefonul, portofelul, totul dispăruse.

„Au luat totul”, am spus, vocea abia șoptită. „Telefoanele noastre, lucrurile noastre.”

„Nu e bine, Oliver. Chiar nu e bine.” S-a uitat în jurul camerei sumbrete, privirea ei zăbovind asupra ușii solide de metal. „Suntem prinși în capcană.”

Chloe s-a lipit de peretele rece de beton, fața ei palidă sub lumina dură a becului gol. „Prinși în capcană”, a repetat ea, cuvântul sunând gol în camera mică. „Ce facem de fapt?”

Mintea mea alerga, încercând să găsească o rută de evadare, un plan, orice. Dar nu era nimic. Nicio fereastră, nicio slăbiciune evidentă a ușii de metal. Doar beton, o saltea subțire și o liniște terifiantă. Bravada, aroganța, totul dispăruse, înlocuite de un nod rece de groază în stomacul meu.

„Nu știu”, am recunoscut, cuvintele având gust de cenușă. Reacțiile mele rapide obișnuite, răspunsurile mele sarcastice, păreau complet inutile aici. Eram doar doi copii proști care se rătăciseră și se împiedicaseră de ceva mult peste cap.

Chloe și-a strâns genunchii la piept.

„Părinții mei o să intre în panică”, a șoptit ea. „Probabil vor chema poliția, dar cum ne-ar putea găsi aici?”

„Și ai mei.”

„”, am mormăit, imaginându-mi fața îngrozită a mamei, furia neputincioasă a tatălui meu. Fuseseră la Sainsbury's pentru kale organic și ajunsesem... aici. Ironia nu mai era nici măcar puțin amuzantă.

Un clic ascuțit a răsunat din afara ușii metalice. Amândoi am înlemnit, cu ochii ațintiți asupra ușii, respirația noastră superficială. Sunetul pașilor, grei și deliberați, s-a intensificat, apoi s-a oprit chiar în fața camerei noastre. Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare, prelungindu-se, fiecare secundă părând o eternitate.

Apoi, scârțâitul amenințător al unei chei în broască.

Scârțâitul metalic al cheii în broască era incredibil de puternic în camera mică și tăcută. Chloe a scos un mic scâncet înăbușit lângă mine, cu ochii mari de teroare. Asta era. Orice ar fi fost „asta”.

Ușa grea s-a deschis scârțâind, doar o fâșie la început, dezvăluind doar întunericul dincolo. Respirația mi s-a oprit. Apoi, s-a deschis complet spre interior cu un geamăt slab, dezvăluind un silueta unei siluete se profila pe un hol slab luminat. Nu era bărbatul cu seringa. Această persoană era mult mai înaltă, mai lată, o umbră impunătoare. Nu am putut distinge nicio trăsătură, doar o prezență mare, impunătoare.

O voce joasă, guturală, încărcată cu un accent pe care nu l-am putut identifica, a intrat bubuind în cameră. „Ne-am trezit, ești? Bine.”

Silueta a făcut un pas înainte și am zărit o uniformă – închisă la culoare, aproape cu aspect militar. Nu zâmbea. Nici nu părea furios. Doar...

Doar... mare. Purta haine închise la culoare, aproape cu aspect militar, și umplea pragul ușii. Fața lui era în umbră, dar îi puteam simți ochii ațintiți asupra noastră.

O voce joasă, guturală, încărcată cu un accent pe care nu l-am putut identifica, a intrat bubuind în cameră. „Ne-am trezit, ești?” „Bine.” Nu părea furios sau măcar deosebit de interesat. Doar nerăbdător.

A pășit complet în cameră, iar ușa s-a închis în urma lui cu un zgomot surd. Niciun clic de încuietoare. Am observat asta imediat. Nu-l deranja faptul că încercam să scăpăm, ceea ce era un gând înfiorător. Pe măsură ce se mișca în lumina slabă a becului gol, i-am putut vedea mai bine trăsăturile. Avea o față severă, proaspăt bărbierit, cu ochi pătrunzători care păreau să nu rateze nimic. Nu era bărbatul cu seringa.

S-a uitat la Chloe, apoi la mine, apoi din nou la Chloe. „Corect. Fata.” „Și băiatul care se crede invizibil.” M-am încruntat. Ce voia să spună cu asta?

A mers încet, deliberat, spre saltea, făcându-mă instinctiv să tresar înapoi. Nu avea nimic pe el. Nicio armă, nici hârtii, doar personajul lui mare și impunător.

„Numele meu este Grigore”, a spus el, cu o voce plată, lipsită de orice căldură. „Și voi doi sunteți puțin în dificultate.” A făcut o pauză, lăsând gândul să se așeze. „Părinții voștri vă caută. Sau, vor căuta. Foarte curând. Ai făcut agitație.”

Chloe și-a găsit vocea, deși era încă puțin tremurândă. „Unde suntem? Ce vreți?”

Ochii lui Grigore s-au îndreptat spre ea, apoi înapoi spre mine. „Unde sunteți este irelevant acum. Ceea ce vreau eu... sunt informații. Și cooperare. Și ce se întâmplă în continuare, depinde în întregime de asta.” S-a rezemat de peretele de beton, cu brațele încrucișate, privindu-ne cu o nemișcare tulburătoare. „Așadar. Să începem cu cine sunteți.” „Și de ce rătăceai prin Londra noaptea.”

Am deschis gura să vorbesc, dar Chloe m-a întrerupt. „Eram doar... afară. Nu este ilegal să te plimbi.” Vocea îi era încă tremurândă, dar exista o licărire din sfidarea ei obișnuită.

Privirea lui Grigore s-a ascuțit, fixându-se asupra ei. „Nu, nu este ilegal să te plimbi. Dar este o prostie să te plimbi în anumite zone. Și să ajungi aici... asta sugerează mai mult decât o simplă rătăcire.” A făcut o pauză, ochii lui mărginindu-ne din nou pe amândoi. „Deci, de unde sunteți? Numele voastre? Și de ce ați fost adormiți?”

Ultima întrebare m-a lovit. „Adormiți?” am izbucnit, un nou val de greață urcându-mi în stomac. Seringa. Nu fusese ca să ne facă rău, ci ca să... ne incapaciteze. Asta aproape că s-a simțit mai rău.

„Da, adormiți”, a confirmat Grigore, cu vocea plată. „Este o măsură de precauție. Îmi vei răspunde la întrebări.” „Și voi ști dacă minți.” A făcut încă un pas mai aproape, umbra lui căzând peste noi. „Începe cu numele. Apoi spune-mi totul despre cum ai ajuns lângă Podul Londrei în seara asta.” Ochii lui, reci și neclintiți, s-au uitat la mine. Nu era o discuție întâmplătoare. Era un interogatoriu.

Chloe s-a uitat la mine, cu o implorare tăcută în ochi. Am respirat adânc, încercând să-mi calmez inima. Nu avea rost să fiu dificilă, nu cu un tip ca ăsta.

„Oliver”, am spus, cu o voce surprinzător de calmă. „Oliver Miller...”

Privirea lui Grigore s-a îndreptat spre Chloe, care a dat din cap posomorât. „Chloe Davies”, a spus ea.

A scos o tabletă mică și elegantă din buzunarul interior al uniformei. Degetele i-au trecut repede pe ecran, tastând ceva. „Acum, spune-mi. De ce erai aproape de aici?” „Și de ce erai singur?” Ochii lui încă fixați asupra noastră, nu lăsau nicio îndoială că se aștepta la adevăr.

Capitolul 12: Scaun

Ochii lui erau complet lipsiți de expresie, ca și cum s-ar fi uitat prin noi, nu la noi. Nu a răspuns. A stat pur și simplu acolo, ținând în mână seringa aceea înfiorătoare.

Apoi, fără un moment...„Cuvântul acela a fost rostit de mine, iar eu m-am întors și am ieșit din cameră. Ușa grea de metal s-a închis cu un zgomot surd. Am auzit clicul distinct al unei încuietori. Dispăruse.

Inima îmi bătea puternic în coaste. Chloe se holba la ușă. „Tocmai a plecat?”

„Da”, am chicotit, cu vocea răgușită după aceea. „Și ne-a încuiat înăuntru.”

Și tipul cu acul cu siguranță nu era vreun oficial londonez prietenos. Era altceva.

M-am ridicat, dar picioarele încă îmi tremurau puțin și am tras de mânerul metalic al ușii. Era solid, nemișcat. „La naiba!” Am lovit ușa cu piciorul, un zgomot jalnic pe metalul neclintit.

Chloe privea în cameră cu disperare. Ochii i-au poposit pe singurul alt lucru din cameră, în afară de salteaua subțire: un scaun de lemn șubred din colț. Părea vechi și fragil, dar era ceva.

„Scaunul”, am ghicit. „Poate putem sparge încuietoarea sau... sau facem suficient zgomot cât să atragem atenția cuiva!”

Nu a fost nevoie să i se spună de două ori. Am apucat scaunul, lemnul lui uzat simțindu-se surprinzător de ușor în mâinile mele. Era patetic, într-adevăr, doi copii într-o cutie de beton pe cale să izbească un scaun subțire de o ușă solidă de metal. Dar ce altceva aveam să facem? Să-l așteptăm pe tipul cu seringile să se întoarcă?

„Gata?” a mormăit ea, poziționând scaunul.

Am dat din cap.

Cu un mormăit comun, am ridicat scaunul și l-am balansat, trântind picioarele în ușa de metal cu un zgomot surprinzător de puternic! Scaunul a zdruncinat, lemnul a scârțâit, dar ușa nici măcar nu s-a clintit. L-am lovit din nou. Și din nou. Scaunul a început să se spargă, dar ușa a rămas încăpățânat închisă. Făceam zgomot, mult, dar nu venea nimeni. Doar ecoul eforturilor noastre disperate în camera tăcută și rece.

Am lovit ușa iar și iar, scaunul spărgându-se, brațele ne dureau. Chiar când credeam că e inutil, s-a auzit un pocnet puternic din încuietoare, iar ușa s-a împins spre interior cu un geamăt de metal torturat.

„A funcționat!” a gâfâit Chloe, cu ochii mari.

„Hai, hai, hai!” am strigat, ignorând-o și împingând scaunul acum stricat deoparte. Am ieșit în fugă din cameră, într-un hol îngust și slab luminat. Era exact ca cel din care venise omul cu seringa, făcut din același beton rece. Nu am pierdut nicio secundă, doar am alergat, pașii noștri răsunând puternic în tăcere.

Am alergat ca nebunii, cu plămânii arzând, ca în acele meme-uri prost animate sau Looney Tunes - știi, te uitai la asta când aveai 10 ani - trăgând curbele, fără să știi unde mergem, disperați doar să ieșim. Picioarele îmi țipau, vederea mi se încețoșa și apoi - buf. Piciorul meu s-a agățat de ceva invizibil în lumina slabă și am căzut la pământ, lovind podeaua tare cu o pocnitură dureroasă.

„Uf, vorbești serios?!” Chloe s-a oprit brusc lângă mine, privind în jos. Apoi, spre neîncrederea mea totală, i-a scăpat un mic chicotit. „Serios? Din nou? E ca mișcarea ta caracteristică, nu-i așa? Mai întâi autobuzul, acum un hol oarecare. O să faci călătoriile celebre.”

Am dat ochii peste cap și am chicotit.

Am lovit ușa iar și iar, scaunul s-a sfărâmat, brațele ne dureau. Tocmai când credeam că e inutil, s-a auzit un pocnet puternic din încuietoare, iar ușa s-a clătinat spre interior cu un geamăt de metal torturat.

„A funcționat!” a gâfâit Chloe, cu ochii mari.

„Hai, hai, hai!” am strigat, împingând scaunul acum rupt la o parte. Am ieșit năvălit din cameră, într-un hol îngust și slab luminat. Era exact ca cel din care ieșise omul cu seringa, făcut din același beton rece. Nu am pierdut nicio secundă, doar am alergat, pașii noștri răsunând puternic în tăcere.

Am alergat ca nebunii, cu plămânii arzând, ocolind curbele, fără să știm încotro mergem, disperați să ieșim. Picioarele îmi țipau, vederea mi se încețoșa, și apoi... buf. Piciorul mi s-a agățat de ceva invizibil în lumina slabă și am căzut la pământ, lovind podeaua tare cu o pocnitură dureroasă.

„Uf, vorbești serios?!” Chloe a alunecat până s-a oprit brusc lângă mine, privind în jos. Apoi, spre neîncrederea mea totală, i-a scăpat un mic chicotit. „Serios? Din nou? E ca mișcarea ta caracteristică, nu-i așa? Mai întâi autobuzul, acum un hol oarecare. O să faci călătoriile celebre.”

Eram pe punctul de a replica brusc, să-i spun că a fost un accident (din nou), dar apoi s-a uitat pe lângă mine pe coridorul de unde tocmai veniserăm, spre o arcadă de lumină. Ochii i s-au mărit, nu de frică de data asta, ci de recunoaștere.

„Stai puțin”, a spus ea, cu vocea în scădere. „Știu locul ăsta. Acesta este... acesta este Soho.”

M-am ridicat, tresărind. „Soho? Cum naiba am ajuns în Soho?” Încă îmi era încețoșat capul și ultimul lucru pe care mi-l aminteam era o stradă rezidențială oarecare lângă London Bridge.

Chloe se ridica deja în picioare, încrederea ei arogantă obișnuită revenind, amestecată cu o doză sănătoasă de ușurare. „Habar n-aveam, dar slavă Domnului. Haide, să ieșim de aici. Putem lua un autobuz de aici.”

Practic m-a târât afară din clădire și apoi ne-am trezit pe o stradă aglomerată chiar și la această oră târzie. Lumini neon, cafenele deschise târziu, zumzetul distinct al oamenilor și al traficului. Era o schimbare zdruncinantă față de cutia de beton tăcută și terifiantă.

Ne-am găsit repede o stație de autobuz, o ușurare m-a cuprins când am văzut numerele de rută recognoscibile. „Bine”, a spus Chloe, scoțând din nou telefonul ei aproape mort, încercând să prindă semnal. „Bine, avem nevoie de un autobuz spre Camberwell. Hai să plecăm de aici înainte să se întâmple altceva complet nebunesc.”

Capitolul 13: Autobuz cu etaj de seară

Autobuzul a continuat să meargă huruind. Am privit luminile orașului trecând estompat, o durere surdă în genunchi unde îl așezasem, dar mai ales un sentiment profund de ușurare. Eram afară.

Chloe stătea pe scaunul de lângă mine, cu capul rezemat de geam, privind lumea trecând. Frica îi dispăruse de pe față, lăsând-o să pară obosită.

Nu am vorbit prea mult în timpul călătoriei. Nu prea erau multe de spus, nu după ce aproape fuseserăm călcate și apoi, ei bine, orice naiba se întâmplase în camera aceea de beton. Autobuzul era aproape gol acum, etajul de sus era al nostru.

Era o liniște ciudată între noi, zumzetul motorului autobuzului umplând spațiul. Am simțit că ne cunoșteam de ani de zile, nu doar de o seară haotică.

M-am uitat la ea, chiar m-am uitat la ea. Părul ei castaniu, puțin dezordonat de la aventurile nopții, ochii ei albaștri reflectând felinarele străzii îndepărtate. S-a uitat la mine și acea licărire de ceva nou era din nou acolo. Ceva care nu era doar sfidare sau amuzament.

Nu m-am gândit la asta. Nu m-am gândit prea mult. De obicei, iau decizii după ce mă gândesc la ele. Poate... mâna mea s-a întins cumva spre... gâtul ei... pielea ei era rece. Privirea ei nu a șovăit. Și apoi m-am aplecat.

Ba da, am făcut-o!

Buzele ei erau moi. A fost rapid, doar o perie, o apăsare ezitantă. Fără artificii, fără muzică dramatică. Doar un moment real și liniștit într-un autobuz londonez liniștit, legănându-se ușor în timp ce se îndepărta de o stație. Când am tras înapoi, ochii ei erau încă fixați asupra mea și o ușoară roșeață pe obraji. Și probabil și ai mei... poate.

Autobuzul a șuierat și s-a oprit brusc, ușile deschizându-se pentru oprirea noastră propriu-zisă. Am plecat în liniștea nopții din Camberwell. Nu aveam un plan anume, doar nevoia copleșitoare de a nu mai fi afară în întuneric.

„Deci”, am mormăit, simțindu-mă ciudat de stânjenită acum că coborâserăm din autobuz și ne întorseserăm pe pământ solid. Aerul rece părea mai pătrunzător.

Chloe s-a uitat în jur, apoi, în mod surprinzător, a început să ne conducă. „Care e locul tău?”, a întrebat ea, îndreptându-se deja pe o stradă familiară. „Hai să te ducem acolo. Probabil că și părinții mei mă vor căuta în curând.”

Am mers într-o tăcere confortabilă până am ajuns la poarta casei în care stăteam. Mă simțeam atât de bine înainte. Împlinită, recunoscătoare. Părea caldă, primitoare. Normală.

„Ei bine”, am spus, vocea mea puțin mai răgușită decât intenționam. „Asta e.” Am ezitat. Pentru că nu puteam să o las pur și simplu să dispară. „Uite, ăă... TikTok-ul tău?” Mă simțeam ca o idioată disperată, dar chiar trebuia să știu. „Gen, ca să pot... știi tu. Să văd dacă ai supraviețuit nopții. Și... orice.” Simțeam obrajii încinși, știam că roșesc...

Chloe s-a uitat la mine, zâmbind. Părea să ezite o secundă. „TikTok-ul meu?”, a repetat ea.

Am așteptat.

„Bine”, a spus ea, spunându-mi numele ei de utilizator. „Doar nu-ți bate joc de pozele mele din vacanță”, a spus sarcastic.

„Bine”, am mormăit, încercând să mă prefac nonșalant, ca și cum nu i-aș fi salvat frenetic detaliile. „Ne vedem pe aici, poate.”

„Da. Ne vedem, Oliver.”

Apoi s-a întors și a plecat în întuneric, lăsându-mă acolo, cu gustul buzelor ei încă persistând, iar cea mai ciudată și mai intensă zi din viața mea, în sfârșit, cu adevărat, s-a terminat. Poate.

De fapt, nu chiar. Mai mult urma să urmeze. Trebuia să bat la ușă, apoi să le explic părinților mei unde naiba eram, cine m-a răpit, cum am ajuns acasă și ce tocmai s-a întâmplat. Bineînțeles că nu aș fi inclus-o pe Chloe în povestea mea foarte, foarte lungă.

Capitolul 14: Toc-toc și Poliție

Dar în momentul în care a dispărut în întuneric, aroganța mea triumfătoare a început să se dezumfle. Pentru că atunci a venit adevărata provocare: să înfrunt unitățile parentale.

Am mers agale, ei bine, am șchiopătat de fapt, până la ușa din față, încercând să par că tocmai ieșisem într-o seară perfect normală, complet fără răpiri și experiențe aproape de moarte. Ochii mei radiau de obicei o răceală aproape supranaturală, probabil conțineau o urmă de neliniște. Am întins mâna spre sonerie, acel sentiment familiar de soartă iminentă instalându-se. Știi, genul pe care îl ai chiar înainte de un concurs de curiozitate pe care nu l-ai revizuit pentru care doar e mai rău.

Am apăsat pe sonerie. O dată. De două ori. Am așteptat. Nimic. Niciun sunet. Niciun strigăt indignat de „Oliver! Unde ai fost?” Nicio agitație frenetică înăuntru. Doar... tăcere.

M-am încruntat. Ce era asta? O nouă tactică parentală? Tratamentul tăcut, dar dus la o formă de artă extremă? Am bătut la ușă. O lovitură fermă și sigură. Apoi încă una, mai tare. Tot nimic. Casa, care se păruse atât de primitoare cu doar câteva clipe în urmă, acum părea ciudat de rece, inertă. Ca o enigmă gigantică, construită din cărămidă, învăluită într-un mister.

Mintea mea, de obicei atât de pricepută la a născoci replici ingenioase, a început să evoce scenarii mult mai puțin atrăgătoare. Oare dispăruseră din nou? Oare mi-au lăsat un bilet? Sau mai rău... oare...„Am informat autoritățile despre dispariția mea, declanșând un lanț de evenimente care, fără îndoială, aveau să ducă la un spectacol public extrem de jenant? Gândul acesta mi-a înroșit obrajii, chiar și în aerul rece al nopții.

Acest lucru era derutant. Într-o clipă, un mesaj frenetic de genul „unde ești?”, în următoarea, tăcere radio absolută. Era aproape ca și cum casa însăși își ținea respirația, refuzând să-mi recunoască prezența. Și, sincer, pentru un tip cu strălucirea mea incontestabilă, a fi ignorat de o simplă locuință era insultător.

Și atunci un gând nou, destul de alarmant, a decis să-mi pătrundă în minte, neinvitat, ca o rudă deosebit de nedorită. Nu era doar tăcere. Era o tăcere absolută, completă, derutantă. Nicio lumină aprinsă la etaj. Niciun murmur îndepărtat al televizorului. Era ca și cum locul pur și simplu... încetase să mai existe. Sau, mai probabil, încetase să mai conțină pe cineva.

Am încercat clanța ușii. Încuiată, desigur. Părinții mei, în ciuda acceselor lor ocazionale de idioțenie monumentală, rareori părăseau casa descuiată.” Doar dacă, desigur, nu uitaseră în goana lor frenetică de a găsi varza kale organică perfectă. O speranță mică, disperată, dar totuși o speranță.

Telefonul meu, acel dispozitiv miraculos care, cu doar câteva minute în urmă, îi furnizase lui Chloe informațiile digitale de contact, a devenit brusc o greutate moartă în mâna mea. Niciun semnal. Nici măcar o licărire. Doar un ecran negru, reflectând fața mea din ce în ce mai nedumerită. Tipic. Când aveai nevoie de chestia aia blestemată, decidea să se prefacă mort.

Am zdrăngănit cutia poștală. Mi-am lipit privirea de ea, privind în semiîntuneric. Nimic altceva decât întuneric și mirosul slab și tulburător de aer stătut. Era ca o scenă dintr-unul dintre acele filme mohorâte de serie B pe care tata mă obliga uneori să le văd. Casa pustie. Protagonistul singur. Sentimentul iminent că ceva complet ridicol urma să se întâmple.

Stomacul meu, care abia se liniștise după întreaga experiență de moarte cauzată de rottweiler și mașină, a început să facă o mișcare destul de frenetică. Nu era doar un mic inconvenient. Era o adevărată problemă. O situație care, fără îndoială, avea să devină o anecdotă destul de umilitoare mai târziu. Rușinea. Rușinea absolută, copleșitoare.

Chiar când mă gândeam la ceva cu adevărat de neconceput – cum ar fi, să zicem, să dorm pe banca destul de umedă din grădină – o lumină a pâlpâit în casa de alături. O perdea s-a mișcat. Cineva era acasă. Cineva, probabil un vecin curios cu o înclinație de a se amesteca, era pe cale să fie martor la cel mai de jos punct al carierei mele altfel stelare de explorator urban. Asta urma să fie genial. Absolut genial.

Apăsarea mea frenetică a soneriei părea să-i trezească în sfârșit pe locuitorii casei vecine. O lumină s-a aprins înăuntru, urmată de sunetul unor mișcări furișătoare și de clinchetul distinct al ceea ce mi-am imaginat a fi mai multe încuietori care se desfăceau. Evident, nu se așteptau la o livrare nocturnă de farmec și groază existențială.

Ușa s-a deschis puțin, dezvăluind o fâșie de față aparținând unei femei de vârstă nedeterminată, încadrată de o pereche destul de alarmantă de bigudiuri. Ochii ei, măriți de ochelari, priveau în afară cu o expresie care combina suspiciunea cu o notă de resemnare obosită.

„Da?” a tușit ea, vocea ei sunând ca niște pietre turnate pe o scurgere. Privirea ei a căzut imediat asupra formei mele ușor ciufulite, fără îndoială catalogând fiecare detaliu nefericit, de la genunchiul meu zgâriat până la obrajii mei probabil încă roșiți.

„Da, salut!” am început eu, o urgență disperată strecurându-se în vocea mea în ciuda eforturilor mele de a păstra un aer de nonșalanță demnă. „Vecinii, vezi tu, cei de la numărul optsprezece? Ei... ei bine, mă caută. Și nu sunt acasă. Știi cumva ceva?” Am încercat să afișez cel mai fermecător și demn zâmbet al meu, care, având în vedere circumstanțele, probabil semăna mai mult cu o grimasă dureroasă. Voiam doar să fiu înăuntru, la adăpost de câini rătăciți, fantome de seringi și perspectiva terifiantă de a dormi pe o bancă de grădină din Camberwell.

Femeia a mijit ochii, împingându-și ochelarii mai sus pe nas. Privirea ei, deja scrutătoare și tulburătoare, s-a ascuțit. „Ce naiba? Nu cunosc oameni pe strada optsprezece. Există un Airbnb la propriu”, a spus ea în cele din urmă cu o voce răgușită, iar vocea ei purta acum o urmă de confuzie autentică, amestecată cu suspiciune.

Ei bine, oh, da, la naiba, desigur că există un Airbnb nenorocit! De aceea nu mă cunoști.

Chiar când eram pe punctul de a mă lansa într-o versiune simplificată și editată a escapadelor mele de seară – omițând, desigur, părțile care implicau bărbați ciudați, seringi și injecții spontane – un nou semafor, de data aceasta albastru și intermitent, a decis să se alăture petrecerii. O mașină de poliție, care părea mult prea oficială pentru strada liniștită, a trecut încet pe lângă noi, farurile sale măturându-ne ca un deget acuzator. Inima mea a tresărit de groază.

Mașina s-a oprit. Geamul s-a coborât, iar un polițist, care părea mult prea odihnit pentru această oră, și-a scos capul. Ochii lui, surprinzător de ageri, s-au așezat direct asupra mea.

„Bună seara”, a spus el tărăgănat, vocea lui...

calm, ceea ce, sincer, era mai terifiant decât dacă ar fi țipat. „N-ai fi cumva un Oliver Miller, nu-i așa?”

Probabil că mi-am lovit falca de asfalt. „Oliver Miller?” am bâlbâit, numele sunând complet străin și vag insultător. „Nu! Sunt Oliver Maxwell!” Pura îndrăzneală de a fi confundat cu un alt Oliver a fost, sincer, o lovitură pentru orgoliul meu, chiar și în aceste circumstanțe destul de dificile.

Vecinul doar a clipit spre polițist, apoi s-a uitat înapoi la mine, ca și cum totul ar fi fost o seară de marți perfect normală în Camberwell.

Ofițerul însă nu a părut impresionat de indignarea mea. Mi-a dat din cap. „Oliver Maxwell, ești? Corect. Ei bine, am primit un raport. Persoană dispărută, care se potrivește descrierii tale. Părinții destul de agitați, mi s-a spus.” Privirea lui a măturat starea mea ciufulită, a zăbovit pe obrajii mei probabil încă roșiți și apoi, destul de ostentativ, a aterizat pe genunchiul meu zgâriat. „Se pare că ați avut o seară cam proastă, domnule Maxwell.”

Fațada mea de indiferență rece, construită cu grijă, s-a prăbușit într-o grămadă de moloz nefericit. Raport de persoană dispărută? Părinți frenetici? Asta era mult, mult mai rău decât un spectacol public; era un dezastru adevărat, certificat. Strălucita mea aventură solo culminase cu un interogatoriu al poliției pe o stradă rezidențială liniștită, confundată cu alt tip și cu o rană destul de nefavorabilă.

„Pot să explic”, am început, dar chiar și pentru urechile mele, suna slab. Jalnic, chiar. Cum anume ar fi trebuit să explic rottweilerul, accidentul cu mașina, seringa, camera de beton și apariția bruscă și inexplicabilă în Soho? Suna ca divagațiile unui nebun.

Ofițerul a ridicat doar o sprânceană, o invitație clară pentru mine să detaliez. Între timp, vecina părea să se bucure de spectacol, cu buzele strânse într-un zâmbet arogant pe care îl bănuiam. Avea să fie o noapte lungă.

„Bine”, am început eu, încercând să mă adun, să par coerent, ca un tânăr responsabil, deși temporar dezorientat. „Totul a început când părinții mei, în înțelepciunea lor infinită, au decis o excursie de seară la Sainsbury's pentru... kale organic a fost o experiență culturală vitală.” Am făcut o pauză, evaluând reacția ofițerului. Nimic. Doar acea privire fermă, neclintită. „Și eu, firește, am renunțat. Poți suporta doar atât de multă vorbă despre legume rădăcinoase.”

Apoi am trecut la versiunea extrem de editată. „Explorarea” care a dus la Elephant and Castle, autobuzul greșit accidental, rătăcirea într-o zonă rezidențială mai puțin salubră, incidentul cu câinele excesiv de entuziast (am sărit cu grijă peste incidentul cu mașina și, cel mai important, Chloe). Am trecut cu vederea, în mod convenabil, peste tipul care mânuia seringa și camera de beton din Soho, atribuind totul unei vagi „întâlniri foarte confuze și înspăimântătoare” cu cineva pe care îl confundasem cu un cetățean îngrijorat. Apariția mea bruscă în Soho? O călătorie rapidă, frenetică și complet nememorabilă cu autobuzul de la acea întâlnire confuză. De ce am dezvăluit pur și simplu toate locațiile în care am fost? Pentru că sunt camere de filmat. Peste tot.

Ofițerul a ascultat, expresia lui netrădând nimic. Nu m-a întrerupt, nu a batjocorit, ceea ce, într-un fel, era și mai îngrijorător. Când am terminat în sfârșit, fără suflare și probabil arătând de parcă tocmai alergasem un maraton, el doar a dat din cap încet.

„Bine”, a spus el din nou, lungind cuvântul. S-a uitat la vecină, care acum hotărâse să-și încrucișeze brațele, făcându-și bigudiurile să se miște ușor. „Și dumneavoastră sunteți...?”

„Doamna Higgins”, a anunțat ea, savurând în mod clar momentul în lumina reflectoarelor. „Tocmai mi-a sunat la ușă.”

Ofițerul s-a întors spre mine. „Ei bine, domnule Maxwell”, a spus el, și jur că era o urmă de amuzament în ochii lui. „Se pare că va trebui să dăm câteva telefoane. Poate o excursie la secție. Doar ca să lămurim lucrurile. Pentru propria dumneavoastră siguranță, desigur.”

O excursie la secție. Mi s-a înghețat sângele. Acesta urma să fie punctul culminant absolut al vizitei mele la Londra. Părinții mei ar fi încântați. Absolut încântați.

Capitolul 15: Prețiosul meu Oliver

Drumul spre secție a fost un iad, așa cum ți-ai putea imagina. Interiorul unei mașini de poliție noaptea nu este tocmai o mașină de lux, iar liniștea ofițerului era chiar mai rea decât o prelegere la ora de engleză. Am încercat să mă uit pe fereastră prefăcându-mă că sunt fascinat de felinarele străzii de noapte târzie, dar îi puteam simți ochii ațintiți asupra mea, probabil încercând să-mi dau seama dacă eram o persoană dispărută cu adevărat sau doar un adolescent foarte dramatic. Dar realitatea era că eram obosit și nedormit. Foarte obosit.

La secție, totul era luminat de lumini fluorescente și cenușiu, fețe obosite. M-au așezat într-o cameră mică care mirosea a cafea veche și a regret. Telefonul meu funcționa în sfârșit, în timp ce îl puneam la încărcat, iar ofițerul a dat câteva apeluri. Se pare că părinții mei mă raportaseră dispărută, mama aparent isteric din cauza „prețiosului meu Oliver”, iar tata încerca să pară calm, probabil hiperventilând. Poliția verificase chiar și casa închiriată, o găsise goală și presupusese pur și simplu că alergasem puțin. Un...O treabă de detectiv extraordinară.

A durat o veșnicie până au ajuns părinții mei, fețele lor fiind un amestec de ușurare și furie. Mama m-a îmbrățișat imediat, aproape că m-a stors din fire, în timp ce tata a stat pur și simplu acolo, cu brațele încrucișate, arătând de parcă ar fi vrut să mă pedepsească până la treizeci de ani.

Ofițerul le-a dat versiunea pe care i-o spusesem despre „povestea” mea - autobuzul, rătăcirea și câinele. M-am gândit, în mod convenabil, la bărbatul cu seringa și la camera de beton despre care știam doar eu și Chloe. Unele lucruri, chiar și pentru prețiosul micuț Oliver, era mai bine să nu fie spuse.

În timp ce ieșeam în sfârșit din gară, mama începând deja o mustrare și o „conversație” despre „comportamentul iresponsabil” și „pericolele Londrei”, tata m-a oprit. Mi-a pus o mână pe umăr, cu o expresie serioasă. „Oliver”, a spus el, cu o voce calmă. „Eram extrem de îngrijorați. Să nu mai faci niciodată așa ceva.” Apoi, s-a uitat la genunchiul meu zgâriat, apoi din nou la mine. „Și ce naiba s-a întâmplat cu tine?”

Am ridicat din umeri, încercând să mă prefac dur. „A, știi, doar Londra. E o junglă acolo.” Am ignorat fantoma persistentă din brațul meu și amintirea feței lui Chloe când ușa s-a închis cu un clic. Se părea că unele părți ale junglei erau cel mai bine explorate singure. Și apoi nu se mai vorbea niciodată despre ele.

Capitolul 16: Acasă

Contrastul era izbitor. Într-un minut, eram un erou absolut care naviga printr-un labirint de pericole urbane cu o fată ageră la minte. În următorul eram din nou doar Oliver, adolescentul puțin prea deștept care se îmbufna ocazional din cauza temelor. Era sincer insultător.

Dar Londra, sau mai degrabă, amintirea Londrei, persista. Mai ales amintirea lui Chloe. M-am trezit holbându-mă la profilul ei de socializare mai des decât aș fi vrut să recunosc. Pozele ei din vacanță, așa cum le numea ea, erau în mare parte doar selfie-uri neclare și imagini cu sate cu aspect rustic... nu tocmai palpitante. Dar ochii ei albaștri aveau acea scânteie enervantă și cunoscătoare pe care o iubeam.

Ocazional, scriam mesaje în minte. „Draga mea Chloe, sper că nu ai mai fost răpită de alți maniaci cu seringi de la ultima noastră întâlnire plină de evenimente?” Sau: „Către stimata doamnă Davies, o întrebare cu privire la starea actuală a abilităților tale de navigare urbană și poate o întrebare superficială dacă și tu ai visat camere de beton și câini înfricoșători.”

Dar nu le-am trimis. În cele din urmă, am adormit, iar zumzetul traficului londonez din capul meu încă se auzea. Orașul era încă plin de haosul său normal, iar eu, acum, știam colțurile lui ascunse și înfricoșătoare. Și undeva acolo, era Chloe. Mă întrebam dacă și ea se gândea la ziua aceea. Și dacă își amintea vreodată de acel sărut.